Interviu cu actorul Eugen Tugulea, nepot al lui Stefan Ciubotãrasu
INTERVIU… Eugen Tugulea – douã cuvinte si o viatã dedicatã Teatrului si Poeziei. Premiat, aplaudat, aclamat si iubit de sute de orãdeni, însã atât de necunoscut în judetul sãu natal, Vaslui. Chit, cum îi spuneau prietenii, are o poveste de viatã plinã si coloratã. În adolescentã a jucat fotbal, era o micã vedetã si i se preconiza un viitor excelent în sport. Destinul îi stabilise însã altceva: sã devinã actor. Când s-a hotãrât sã dea la Institutul de Teatru a mers sã se pregãteascã cu însusi marele actor vasluian Stefan Ciubotãrasu, care îi era chiar unchi. “Fratele mamei – „vãr drept” cu nea Fãnicã – m-a dus la acesta sã mã asculte, sã mã îndrume. Mi-a ascultat poezia pe care o pregãteam, mi-a dat câteva sfaturi, dar am înteles cã nu a fost prea încântat. Spunea cã am o voce frumoasã, dar prea gravã, comparativ cu statura mea”, îsi aminteste actorul. A intrat al doilea pe listã, iar dupã finalizarea studiilor a ales sã îsi înceapã cariera de actor la Teatru de Stat din Oradea, acolo unde sã joace 60 ani, în peste 130 de roluri. Cititi în rândurile urmãtoare un interviu de exceptie despre copilãria si adolescenta marelui actor, despre întreaga sa carierã, dar si despre spectacolul pe care îsi doreste sã-l organizeze în Vaslui, orasul sãu natal de care îl leagã atâtea si atâtea amintiri.
Rep: Domnule Eugen Tugulea, sau Chit-Chit-Roade-Tot – cum însusi tatãl dumneavoastrã v-a poreclit, pentru cã atunci când eratt mic obisnuiati sã zgâriati în tãblia patului, ca un soricel – cum a fost copilãria dumneavoastrã în Vaslui?
T.E.: Ca majoritatea copilãriilor din acele timpuri: frumoasã (atunci când puteam juca, cu prietenii, oina, pichiul, turca, mergeam pe catalige, când abia venit de la scoalã o zbugheam la sãnius sau la „schiuri” si mã întorceam noaptea, bocnã, cu bocancii uzi, de-i puneam la uscat în… rolã si hainele, pe scaune în jurul sobei), mai putin plãcutã (când plecam, dupã prima zi de vacantã, la tarã, sã pasc vitele, sã prãsesc popusoiul, sã secer si sã treier grâul, sã „calc” poama, etc.) sau dramaticã – atunci când fugeam din calea frontului, când treceam pe lângã sute de cadavre în putrefactie, când vedeam împuscându-se un om care fugea, la cincizeci de metri de mine si nu întelegeam „de ce”?… Când… Când…! Dar din fiecare rãmâi cu ceva – constient sau inconstient si mai târziu îti vor fi de folos! Nu stii când, nu stii cât, nu stii care dintre ele…?!
Rep: În adolescentã (16-17 ani) ati fost vedeta orasului la fotbal. Povestiti în cartea “Unele mãrturisiri (ale lui Chit-Chit-Roade-Tot) despre sine, despre altii si… altele”, cã nici nu puteati iesi cu o fatã pe stradã cã “se tineau copiii laie” dupã dumneavoastrã, aclamându-vã “Chit! Chit! Chit! Uite-l pe Chit!”. Vã doreati în perioada aceea sã deveniti un mare fotbalist?
T.E.: Orice bãiat care „dã cu piciorul în minge”, într-o echipã de cartier, viseazã sã joace la echipa nationalã, „sã fie mare”! Dar atunci când îti strigã… galeria „Chit – portarul României”!? Cred cã atunci când am fost chemat la un trial, pentru un meci de juniori, cu Polonia (împreunã cu prietenul meu, care nu mai este, Sergiu Laptes), dacã nu se suspenda actiunea si rãmâneam în lotul restrâns, astãzi nu mai vorbeam de pe pozitia… artistului, ci de pe aceea a… sportivului! Mai ales cã nici în cele mai adânci cotloane ale mintii nu-mi trecea ideea de a fi actor!
Rep: Va mai amintiti meciul de fotbal din anii ’48, cu Armata Iasi, când ati încasat opt goluri? A fost acela momentul care v-a determinat sã vã lasati de fotbal?
T.E.: Nu. Mai ales cã la Iasi, fãcusem un meci atât de bun, încât cei din conducerea echipei locale au venit, la pauza meciului, la cabina noastrã, propunându-mi sã vin la ei – cu toate cã în poarta lor apãra, nimeni altul decât, Costicã Toma – cel care, peste cîtiva ani, avea sã apere poarta C.C.A. (Steaua sau… F.C.S.B. de azi) si a Nationalei României – alternativ cu un alt nume celebru: Ion Voinescu. De fapt, nu m-am lãsat niciodatã de fotbal. Am jucat când eram student (la o echipã „Vointa” Cluj – ca sã am o masã, consistentã, în plus), iar dupã ce am venit, ca actor, la Oradea, dupã un meci „Teatru vs. Veteranii I.C.O.” mi s-a propus sã joc în echipa întâia, cîstigãtoare a Cupei Romnâniei în acel an! Dar regimul de muncã al unui actor nu e compatibil cu al unui… fotbalist! Eu as fi spus „da”. Dar regizorul principal a spus „nu”!
Rep: Povestiti în cartea de care am amintit momentul iî care tatãl dumneavoastrã a murit: (n.r. accidentat de tren) “instinctiv ia capul dintre sine si-l asazã lângã trup. Nu plânge… De obicei hipersensibil, nu poate sã plângã. Nu e bãrbãtie, nu e trufie – pur si simplu nu poate…”. Nu ati plans deloc la înmormântare?
T.E.: Nu! Existã momente în viatã când „ceva dinãuntrul tãu” se blocheazã, rãmâi fãrã reactie! Am compensat ulterior, când mi-am amintit de acel moment, în numeroase ocazii. De pildã, acum, nu mai pot citi pasajele din cartea pe care am scris-o si în care pomenesc întâmplarea respectivã, din cauzã cã… nu mai disting rândurile urmãtoare. E omeneste.
Rep: Apoi, dupã acest moment, ati reusit sã jucati formidabil într-o comedie pregãtitã de profesoara de limba românã din liceu. L-ati impresionat atunci pe inspectorul venit de la Bucuresti, care a asistat la spectacol. Cât de mult a contat opinia acestuia – cã v-ati putea face actor – în decizia de mai târziu de a da la Teatru?
T.E.: Sincer, nu a contat opinia inspectorului, cât insistentele colegilor. Dacã nu m-ar fi… incitat ei, nu cred cã-mi trecea prin minte s-o fac. Aveam alte gânduri.
Rep: Cred cã putinã lume stie cã sunteti nepotul marelui actor Stefan Ciubotãrasu. Ce relatie ati avut cu el? Cum a reactionat când a auzit cã vreti sã vã faceti actor?
T.E.: Stiam cã am un unchi actor, dar nu-l cunoscusem. Îl vãzusem doar o datã, jucând în Vaslui, în sala Teatrului (care a existat, cândva, pe strada Stefan cel Mare, cam vis-à-vis de clãdirea Bãncii Nationale) într-o comedie bulevardierã, „Coloniale si delicatese”, prin anii 1946-1947, cred… Când am mers la Bucuresti, la examen, fratele mamei – „vãr drept” cu nea Fãnicã – m-a dus la acesta sã mã asculte, sã mã îndrume. M-a ascultat poezia pe care o pregãteam, mi-a dat câteva sfaturi, dar am înteles cã nu a fost prea încântat. Spunea cã am o voce frumoasã, dar prea gravã, comparativ cu statura mea. (Ce-i drept, n-am avut nici în tinerete mai mult de 1,69 m, oricât încercam sã par mai înalt. Iar acum…?! … anii apasã!) Dupã… cãderea de la Bucuresti, ajuns la Iasi, Petricã Gheorghiu (cel care avea sã devinã marele actor de la Teatrul Bulandra) a vrut sã-mi modifice ceva la felul cum spuneam poezia. „Nu, asa mi-a zis nea Fãnicã” – spun eu! „Care Fãnicã”? – mã întreabã Petricã Gheorghiu! „Ciubotãrasu!” – îi spun eu. „Ei, dacã asa a zis nea Fãnicã, asa rãmâne” – mi-a rãspuns. Si asa… am reusit – al doilea pe listã – la Iasi. Cam la asta s-a rezumat relatia cu nea Fãnicã – un actor urias si un suflet mare. S-a stins în timpul unei filmãri, în somn. Probabil, din cauza supralicitãrii. Juca mult în teatru si fãcea film dupã film. Putini actori aveau firescul, omenia si greutatea artisticã – în tot ce fãcea!
Rep: Nu v-ati lãsat deznãdãjduit de faptul cã ati fost respins la admiterea la Institutul de Cinematografie din Galati si v-ati înscris imediat pentru admiterea la Institul de Teatru din Iasi. Ati intrat, dupã anul I institutul s-a desfiintat si ati fost nevoit sã vã continuati studiile la Cluj, iar apoi la Bucuresti, acolo unde le-ati si finalizat. Cum a fost perioada de studentie?
T.E.: Ati auzit pe cineva, care a trecut prin studentie – chiar dacã, uneori, nu a avut unde dormi si ce mânca – sã spunã altceva decât cã „cea mai frumoasã perioadã din viata mea a fost cea a studentiei”? Nu argumentez „de ce”! Cine a fost student – stie. Cine, încã, nu, sã facã totul sã devinã student.
Rep: În 1955, dupa absolvirea Institutului, ati optat sã vã începeti cariera de actor la Teatru de Stat din Oradea. Ce v-a determinat sã alegeti acest oras în detrimentul Iasului, spre exemplu, mult mai aproape de casa?
T.E.: Firesc era sã aleg Iasul! Si as fi putut s-o fac, dar… Dar, fiind prima generatie de studenti care au fãcut armata în cadru universitar (teoria), iar noi, cei de la Institutul de Teatru din Cluj am fãcut luna de armatã, încazarmati, la Oradea, vãzând clãdirea Teatrului (nu se vorbea pe atunci, în 1952, de „teatru în limba românã” la Oradea), am hotãrât: „venim aici”! Si ne-am tinut de cuvânt. În 1955 s-a hotãrât înfiintarea sectiei române – pe lângã aceea în limba maghiarã, existentã – iar noi, între care si eu, am pus bazele colectivului Teatrului „Regina Maria” de azi, alãturi de vreo 5-6 actori maturi, adusi de la alte teatre. La decizia mea a hotãrât, cred, si… destinul. Tatãl meu, militar de carierã, a fost detasat o perioadã sã apere, cu arma, granita de vest a tãrii. A fãcut-o pânã în toamna anului 1940, când stim ce s-a întâmplat! Probabil, soarta a hotãrât ca ceea ce nu au izbutit armele, sã împlineascã ideile, cuvintele. Cu „arma cuvântului” am fãcut legãtura între Vasluiul colinelor moldovene si Oradea – vecinã a cetãtii lui Menumorut. Poate asa a vrut CINEVA!
Rep: Aveti peste 60 de ani pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea. Nu am sã vã întreb care e “secretul” longevitãtii în carierã si nici dacã aveti vreun “rol preferat”, asa cum probabil sunteti întrebat la aproape fiecare interviu. Am sã vã întreb, în schimb, cum e viata de actor?
T.E.: Frumoasã! Dar, extrem de grea. Multi zic: „Ei, învãtati, acolo un text, si gata!” Dar noi nu lucrãm cu lut, cu stofã… cu ce „material” vreti dvs. Lucrãm cu noi însine, ca sã dãm nastere la… un alt om. Un personaj e un „alt om” decât suntem fiecare dintre noi – atunci când începem o altã piesã. Credeti cã dacã spunem alte cuvinte, decât cele pe care le-am debita oricare dintre noi, am rezolva ROLUL, OMUL cãruia trebuie sã-i dãm identitate scenicã? Oricine poate învãta un text, oarecare! Asta înseamnã cã el poate exprima si toate gândurile, stãrile sufletesti, întrebãrile, frãmântãrile etc. etc., care pot fi continute de acest text, în relatia cu X, Y, Z, în situatiile X, Y, Z etc. Totul pare atât de simplu, dar în fond e atât de complicat!? S-au scris multe, multe volume despre asta, si eu cred cã nu s-a spus si nu se va spune totul… Dacã v-as aminti cã, acum, lucrez la un recital de versuri ale lui Nichita Stãnescu si cã, dupã vreo patruzeci de lecturi, sunt departe de a întelege sensul ascuns al unora, o sã-mi rãspundeti, poate, cã sunt prea bãtrân!? Încercati dvs., cei mai tineri, si o sã vedeti cã nu-i chiar asa de usor. Dar ce-i usor în viatã – atunci când vrei sã realizezi ceva adevãrat!?
Rep: Cum aratã viata dumneavoastrã în momentul de fatã?
T.E.: Ca a unui pensionar… activ! Joc, mai rar, în spectacolele din repertoriul curent (trebuie sã lãsãm loc altei generatii!, nu?), dar n-am renuntat, o zi, sã-mi continui profesia, sã exersez. Asta mã face sã mã simt viu si util! Cui? Nu stiu! Naturii!!? Mie? Nu conteazã!
Rep: La Vaslui când ati fost ultima oarã? Ce sentimente va încearcã când reveniti în orasul natal?
T.E.: Dupã o absentã – mai îndelungatã, dupã moartea mamei – am simtit nevoia, la un moment dat, sã-mi revãd locurile copilãriei si ale adolescentei. Acum doi ani, am revenit, în mod special, acolo de unde am plecat odatã. E greu sã descrii ce simti când revezi casa în care ai crescut, locurile prin care te-ai jucat, sã constati cã nu mai întâlnesti aproape pe nimeni dintre cei alãturi de care sã te poti bucura de o amintire, bunã sau rea, fericitã sau nefericitã, fiindcã adevãrata bucurie a revederii nu poate fi deplinã, fãrã cei alãturi de care ai trãit-o, cândva. De aceea m-am gândit sã încerc sã gãsesc rezonantã în acei, probabil foarte putini, care au rezistat „barierei 80” si sã ne bucurãm împreunã. Cãtiva au dat primele semne, semne bune! Iar dvs. mi-ati dat o mânã de ajutor. Vã multumesc.
Rep: Vã simtiti împlinit? E ceva ce vã mai doriti?
T.E.: Dacã adun ceea ce, se pare, cã am realizat pot spune cã… n-am trãit, chiar, degeaba. Am jucat destul, am avut responsabilitãti, la care n-am visat niciodatã, am primit distinctii profesionale si extraprofesionale (ultima, Laureat al Galei UNITER 2015, pentru o viatã dedicatã Teatrului si Poeziei – chiar importantã), am o familie (din a doua încercare!) care m-a înteles si m-a sprijinit, pot realiza, în continuare, spectacole – împreunã cu alti colegi – sau recitaluri, personale, de poezie, am mintea limpede si pot munci, asa cã… Întâmplarea a fãcut sã nu joc în orasul meu natal, decât o datã, în 1960, în sala-hangar, vis-à-vis de sediul Primãriei de astãzi, într-un spectacol cu piesa Omul care aduce ploaie! Am încercat s-o fac, în ultimii doi ani, fãrã succes, cu un recital de versuri de Topârceanu, sau cu spectacolul cu care am marcat 60 de ani de teatru – pe aceeasi scenã, adicã la Oradea. Întrebarea dvs. m-a incitat. Asa cã vreau sã fac un al doilea spectacol, sub genericul Întâlnire (sau dialog) între generatii în care sã aparã douã-trei formatii de succes din „generatia de azi” a Vasluiului (muzicale, dans modern, solisti vocali etc.), alãturi de fragmente din spectacolul meu de 60 de ani! Pentru care nu cer nimic. Vin, îl regizez si îl joc gratis – cu conditia ca suma obtinutã sã fie acordatã unui elev sãrac (nevoias), dar merituos, fie unui cãmin de copii. Iar ziarul dvs., dacã doriti, sã patroneze acest spectacol. Atunci, m-as simti împlinit.
Rep: Din partea noastrã aveti toatã sustinerea si suntem convinsi cã autoritãtile locale vor fi receptive. În încheiere, vã rog sã transmiteti câteva gânduri tuturor celor care vor sã îmbrãtiseze aceastã profesie.
T.E.: Cei care vor sã îmbrãtiseze aceastã profesie, trebuie sã stie cã arta interpretativã nu iartã. Dacã nu ai „har de la Dumnezeu”, cum se spune, lasã-i pe altii! Publicul simte cine are chemare si reactioneazã în consecintã. Nu-i suficient sã-ti placã, sã vrei sã devii actor (actritã) fiindcã „te cunoaste lumea” si, eventual, te apreciazã. Trebuie sã stii cã Teatrul (si nu numai) este o luptã, cinstitã, întâi cu tine însuti, apoi si cu… concurenta. Fiecare vrea sã joace „rolurile grase”, cum le zicem noi. Dar nu fiecare poate s-o facã! Rãzbesc cei care au TALENT si muncesc mai mult! Ceilalti se eliminã. Publicul o face, nu neapãrat „jocurile de culise”, cum se spune! În 61 de ani de când trãiesc în Teatru, nu am vãzut actor talentat si muncitor care sã clacheze! Din cei care „se credeau talentati” am vãzut destui! Si nu-i mai vãd!
