Focșani – un oraș atât de frumos încât îmi număr zilele până când o să pot pleca din acest târg.
Locuiesc în Focșani, un oraș mic din marea și superba Românie. Un oraș atât de frumos încât îmi număr zilele până când o să pot pleca din acest târg. Nu iese din tipicul românesc. Pentru a mă face înțeleasă, vreau să descriu cum e o zi în Focșani sau mai bine zis cum e să trăiești într-o societate „de invidiat” aș putea spune.
Ies din casă și mă lovesc de realitatea crudă
Sunt o simplă fată de 15 ani. Ies din casă. De aici începe realitatea crudă pe care toți oamenii ce nu suferă de un retard mintal o îndură în fiecare zi într-o țară precum România. Mă îndrept spre stația de autobuz pentru că sunt nevoită să folosesc un mijloc de transport, din păcate, plin cu oameni, pentru a ajunge la liceul ce e la aproximativ 3-4 km de casa mea. Mă urc într-un autobuz mic și menționez că am plătit bilet. În cele mai multe cazuri nu mă așez pe scaun, pentru că am bunul simț de a-i lăsa pe cei cu vârsta înaintată să se odihnească, dar acum s-a făcut să nu fiu în cea mai bună stare și mi-a dat prin cap să mă așez într-unul din cele muuulte locuri libere, crezând că dacă o să fac asta, n-o să afecteze pe nimeni. M-am pus în spate pentru a mă asigura că locurile din față rămân libere și poate dintr-o anumită jenă, deoarece stau jos chiar dacă autobuzul este relativ liber. M-am așezat lângă o femeie în vârstă de 50 de ani, iar singurele persoane care stăteau în față erau o femeie în vârstă de 40 de ani, arăta a profesoară și un adolesecent ce mergea la un liceu din apropiere.
„Să te ridici acum că de nu te ia dracu!”
Totul bine și frumos până la următoarea stație, unde a dat norocul peste mine. Intră un băiat de etnie romă, își plătește bilet și stă în picioare. Îi cunosc. Îi cunosc după gesturi, după modul în care se mișcă și se uită, dar în niciun caz după culoarea pielii. Am vrut să îi evit privirea pentru că eram sigură că e acel tip de om. Omul pe care îl întâlnești peste tot în orașul meu, iar acesta l-aș putea numi chiar un caz bun pe lângă celelalte. Vine în dreptul meu, mă ia de umăr și îmi spune „Să te ridici acum că de nu te ia dracu!”. Evident că m-am ridicat și i-am zâmbit cum îi zâmbesc unui prieten, dar problemele psihice nu se șterg cu un zâmbet. Mă duc către doamna de 40 de ani, crezând că acolo o să fiu în siguranță și având în vedere că am atâția adulți în autobuz nu mi se poate întâmpla nimic. Băiatul continuă și aberează neîncetat „Pentru asta plătesc la primărie. Tu te duci și te așezi în bancă, de aia se duc toți în străinătate la muncă, uite cine e viitorul României. Îi dau două palme acum de nu se mai trezește.”
