MEMORIALUL DURERII… Dupã 64 de ani de când tatãl sãu a fost împuscat în infernul de la Poarta Albã, unde disidentii comunismului munceau la Canalul Dunãrea-Marea Neagrã, cu patul pustii la cap, o huseancã încã mai sperã sã aducã acasã osemintele pãrintelui! Simion Bãdros era, în 1953, brigadier silvic, si comunistii l-au luat la ochii, pentru cele 30 ha de teren. Fiica sa, Eugenia, azi în vârstã de 85 de ani, îsi aminteste, plângând, despre cele petrecute atunci. Pãstreazã o scrisoare trimisã de tatãl sãu, de la Poarta Albã, prin care se plângea de foamea în care sunt tinuti si cerea ceva de mâncare, dar si tãlpi pentru bocanci. Nu a apucat sã îi ducã cele cerute, pentru cã au primit vestea cã a fost împuscat de cãlãii vremii.
Cu câteva hârtioare vechi în mânã, bunica Eugenia Bãdros din Husi spune povestea care a urmãrit-o toatã viata. Avea cam 16 ani, când tatãl sãu, Simion, a luat-o de acasã, de la Deleni si a dus-o la o rudã, din alt sat. Pe drum, vedea cum tatãlui îi curg siroaie lacrimile pe fatã, chiar dacã el se ferea de privirile copilei. “Eu îl întrebam: tatã, tu plângi?! Iar el zicea cã nu, doar cã îi curg ochii si nasul, de la rãcealã. Dar el plângea! Mã ducea pe mine de acasã, ca sã nu vãd când vor veni comunistii sã îl ia. Si cred cã simtea cã mã vede pentru ultima datã si cã, dacã îl ia la închisoare, el nu se va mai întoarce. Apoi l-au luat. În martie 1953 l-au împuscat”, povesteste bunica Eugenia, stergându-si, din când în când, ochii umezi. Aratã câteva fotografii vechi si cautã de zor, prin niste foi, scrisoarea care i-a rãmas de la tata. Nu o gãseste, dar stie pe de rost ce le-a spus pãrintele în singura scrisoare trimisã de la Poarta Albã.
Foame si muncã silnicã la Poarta Albã, în picioarele goale!
“La un frate de-al mamei, la Iasi, au gãsit în zãpadã, o scrisoare de la tata. Acolo scria cã e la Poarta Albã, cã e rãu acolo si multã foame si cã, dacã putem, sã îi trimitem pâine uscatã, brânzã, prune uscate, dar si tãlpi la bocanci. Construiau canalul Dunãrea-Marea Neagrã. Detinutii erau în iad, practic. Nimeni de acum nu îsi poate închipui chinul, suferinta si durerea acelor mii de oameni. A vrut fratele mamei sã se ducã cu cele cerute. S-a dus. Dar la Poarta Albã era sã fie si el împuscat. I s-a spus sã plece, cã nu are voie la detinuti. Eu am deschis proces, la Iasi. Dar când am vrut sã mergem înainte cu demersurile, a venit vestea cã a murit. Doar un numãr ni s-a spus: 74! Nici acum nu stiu ce înseamnã asta. Poate mormântul, poate altceva. Durerea a fost mare. Mie nu mi-a trecut niciodatã. Am fost 6 frati. Tata era un om bun, un om cum altul nu e! Mereu m-am gândit la el, l-am visat si mã sfãtuia”, spune bunica Eugenia, unul din cel sase copii ai lui Simion Bãdros.
“Mã gândesc dacã nu cumva este printr-o groapã comunã”
A auzit de undeva, cã s-ar putea ca rudele celor ucisi în acele vremuri la Poarta Albã sã îsi ia acasã osemintele. “Nu am înteles prea bine, dar asa as vrea sã fie. Sã putem aduce acasã oasele tatãlui nostru. M-ar durea si liniste nu as avea pe lume, dacã as sti cã oasele lui sunt aruncate pe undeva. Acum se face cu AND-ul niste analize. Nu mã pricep. Dar poate asa îl gãsim. Îmi doresc foarte mult sã îl aducem acasã. Vom face si o scrisoare cãtre institutii care pot da un rãspuns. Mã gândesc dacã nu cumva este printr-o groapã comunã si nimeni n-ar mai putea sã gãseascã ceva din rãmãsite. Asta mã doare cel mai mult”, spune bãtrâna, cu ochii plini de lacrimi.
