Dupã momentul astral Eminescu, adevãrata epocã de aur a culturii române se înscrie în perioada interbelicã, atunci când într-un interval scurt de timp au strãlucit nume ca Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu etc. Dupã al Doilea Rãzboi Mondial însã a intervenit perioada întunecatã a comunismului internationalist, dusman declarat al valorilor nationale, care a sugrumat cultura româneascã între 1945-1964. Cei mai de frunte intelectuali si scriitori, dacã nu au fãcut compromisuri, au trebuit sã înfrunte închisorilor sau sã aleagã calea exilului. Între cei care au format o strãlucitã diasporã româneascã s-au numãrat trei adevãrati corifei: Eugen Ionescu, fondator alt teatrului absurdului, Emil Cioran, filosof si mânuitor de frunte al limbii franceze (scrierile sale se aflã în manualele franceze ca exemple de stil) si M. Eliade, pe prim-plan în diverse domenii ale culturii.
Spiritualitatea româneascã a ajuns la cele mai înalte cote prin câteva genii în adevãratul înteles al cuvântului, nu în folosirea abuzivã a termenului cum se întâmplã în contemporaneitate (unii au descoperit numeroase “genii” între fotbalisti…). Ne referim cu posibilã dozã de subiectivitate la Dimitrie Cantemir, M. Eminescu, N. Iorga si Mircea Eliade, care prin complexitatea preocupãrilor si concretizarea acestora în opere fundamentale, meritã pe deplin aceastã titulaturã. Spre deosebire de primii trei enumerati mai sus, moldoveni întrutotul, M. Eliade s-a nãscut în 1907 la Bucuresti, având totusi si el rãdãcini în zona Focsani. Numele sunã greceste, dar de fapt a apãrut prin faptul cã tatãl sãu si-a schimbat numele din Ieremia în Eliade. Copilãria sa a fost dominatã din cei mai fragezi ani de cuvântul scris, de cãrtile care îi dirijau si îi ilustrau viata la propriu si la figurat. Ne putem imagina mansarda evocatã în “Romanul adolescentului miop”, plinã de cãrti si similarã aproape cu locuintele pe care le-a tot schimbat. De foarte tânãr începe sã scrie mai întâi o încercare de prozã fantasticã la 14 ani, apoi în mod oarecum surprinzãtor scrie articole stiintifice despre viata insectelor. Din 1925 este student la Filosofie, terminând facultatea în 1928. Încearcã sã editeze o revistã din care au apãrut numai trei numere. De pe acum are de-a face cu nenorocita dezbinare româneascã, dezbinare pe care o va cunoaste din greu în anii urmãtori. Nicolae Iorga, cel care fusese cândva un adevãrat stindard al tinerimii, avea acum mari reticente fatã tocmai de acel tineret pe care îl cindusese mai înainte si interzice revista studentului Eliade, pe motive personale. Încã de acum M. Eliade îsi croieste drum spre filosofia italianã. Cãlãtoreste în acel spatiu spiritual si îi cunoaste pe marii intelectuali de acolo. Aceste contacte vor genera o multime de contributii în cele mai importante reviste ale vremii, dar interesul sãu intelectual se îndreaptã prioritar spre gândirea si creatiile orientale. Între 1928 si 1932 se stabileste în India. A vizitat mai multe provincii, a contactat pe intelectualii de bazã din aceastã tarã, a studiat la fata locului cãrti reprezentative, totodatã a cunoscut viata propriu-zisã din aceastã vatrã a culturii universale de la persoane de aceeasi vârstã si preocupãri, pânã la ascetii din zona Tibetului. Întors în tarã, va parcurge începutul unei cariere universitare. A trãit însã dezamãgirea cã o catedrã care i s-ar fi cuvenit lui a fost acordatã altuia, tot datoritã lui N. Iorga. Tot în aceastã perioadã, M. Eliade se manifestã plenar în literatura beletristicã prin publicarea unor romane, începând cu Maitreyi, datorat experientei trãite în India, urmând “Întoarcerea din rai” (1934), “Lumina ce se stinge în acelasi an”, “Santier” si “Huliganii”, ambele în 1935, “Domnisoara Cristina” (1936), “Sarpele” (1937), “Nuntã în cer” (1938).
Bineînteles, totodatã, M. Eliade publicã lucrãri stiintifice de specialitate. Din pãcate, implicãrile sale în viata socialã si politicã îi creeazã unele dificultãti, fiind victima unor represalii ale regelui Carol al II-la, în urma cãrora a fost pe punctul sã-si piardã viata la Vaslui. Nimic nu-l împiedicã însã sã publice lucrãri stiitifice de genul “India”, “Fragmentarium”, “Insula lui Euthanasius”. Din 1940 intrã în diplomatie, fiind atasat cultural la Londra si la Lisabona, la fel cum s-a întâmplat si cu alti intelectuali pe care conducãtorul de atunci al statului s-a gândit sã îi salveze de o eventual’ã invazie ruseascã, asa cum s-a si întâmplat. Pierzându-si statutul diplomatic dupã 1944, se va stabili la Paris, unde va tine un curs de istoria religiilor si va începe publicarea în limba francezã a unor lucrãri fundamentale de o importantã universalã. Ele au fost traduse mai târziu în limba românã. Sã amintim câteva dintre ele: “Tehnicile yoga”, “Tratat de istoria religiilor”, “Mitul eternei reîntoarceri”, “Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului”, “Imagini si simboluri yoga”. Subliniem faptul cã toate acest cãrti au fost publicate în intervalul 1948-1954, ceea ce se spune foarte mult despre potentialul sãu intelectual.
Si acum are de înfruntat unele necazuri provocate de cei de la Bucuresti, care îl “pârau” mereu în Franta si alte tãri, pentru trecutul sãu politic. Valoarea însã învinge aproape întotdeauna, mai ales în cazul lui M. Eliade, asa cã din 1956 este invitat la Universitatea din Chicago, unde va preda istoria religiilor într-un mod cu totul remarcabil, numele sãu fiind acordat catedrei de specialitate. Au urmat nenumãrate titluri stiintifice si o coplesitoare recunoastere internationalã a meritelor sale. Apar noi lucrãri literare, concepute în limba românã, dar traduse în nenumãrate alte limbi: “Nuvele”, “Amintiri”, “Pe strada Mântuleasa”, “Noaptea de Sânziene”, “În curte la Dionis”, “Tinerete fãrã bãtrânete”. În perioada 1976-1978 va publica lucrarea sa fundamentalã pentru care se rescrie în totalitate evolutia culturii universale, istoria credintelor si ideilor religioase concepute în limba francezã. Din 1980, opera sa a început sã fie cunoscutã si în România. De la numeroase capitale europene ca loc de aparitie (Madrid, Paris etc.), s-a ajuns si la Bucuresti, prima traducere fiind cea a lui Cezar Ivãnescu, intitulatã “De la Zamolxis la Genghis Han”. Astfel, am putut si noi sã ne racordãm la cultura universalã, îmbogãtit prin înscrierile unui român. Privitã în ansamblu opera lui M. Eliade, avem în vedere în primul rând si mai aproape de sufletul nostru creatia literarã în care alãturi de valori artistice, vom sesiza ideile filosofice, elemente din diferite culturi si o anumitã viziune asupra lumii. Trebuie sã-l amintim în acest orizont pe profesorul cel mai îndrãgit de Eliade, Nae Ionescu, un adevãrat Socrate român, care, la fel ca filosoful grec, nu a scris nimic, dar a format personalitãti ca M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcãnescu, M. Sebastian etc. Ce s-a publicat sub numele sãu au fost stenograme ale studentilor de la cursurile sale expuse orale. M. Eliade a contribuit, alãturi de maestrul sãu si de colegii de idei, la constituirea “trãirismului”, un curent literar-filosofic românesc despre care putem spune cã a precedat existentialismul francez. Eliade rãmâne însã mai ales prin opera sa stiintificã, prin preocupãrile sale esentiale legate de istoria religiei. În realitate, el a realizat o istorie a spiritualitãtii umane, începând din neolitic, atunci când au apãrut si primele reprezentatii religioase. De aici definitia sa fundamentalã pentru fiinta umanã de “homo religiosus”, respectiv definitia omului prin apartenenta sa la religie. O notiune fundamentalã pentru opera lui Eliade este cea de sacru, definind rãdãcinile spiritualitãtii universale umane, dar si degradarea sa spre profan ca un corolar al modernizãrii. Studierea operei lui Eliade ne poartã spre rãdãcinile umanitãtii si, desigur, cunoasterea acestora este o conditionare absolutã a cãilor spre viitor. (Dan Ravaru)
