Dan Mitruț este unul dintre fericiții oameni care nu se lasă apăsat de problemele zilnice. Un om care își ridică ochii din banalul cotidian spre infinitul cerului și prin asta își alimentează pozitiv starea de spirit. Are pasiuni care pentru majoritatea dintre noi par rupte de realitate, dar care sunt surse de stare bună de spirit. În primul rând astronomie, poate pe același plan fotografia, și tot acolo este meseria pe care o practică, aceea de dascăl. Preocupările sale sunt însă mult mai ample și ar fi nevoie de mult spațiu publicistic pentru a le cuprinde. Am încercat să surprindem un mic fragment din toate acestea, care pot fi o sursă de inspirație pentru cei care caută o portiță de a ieși din rutina și stresul de zi cu zi.
Comunitatea celor pasionați de studierea cerului îl cunosc pe Dan Mitruț. Celorlalți cum v-ați recomanda?
Sunt din satul Corbasca, fiul unei familii de intelectuali, născut în 1971, într-o iarnă, am învățat în Corbasca până la 14 ani, când am venit la Liceul Pedagogic din Bacău, în anul 1985. În anul 1990 am prins repartiție guvernamentală și am ajuns învățător la Școala 1 Bacău. Am dat examen la o facultate de drept în 1991, pe care am absolvit-o, dar vocația mea a fost pentru catedră și practic meseria asta de peste două decenii, cu toată pasiunea. Viața mea a mers însă pe mai multe planuri, în mai multe direcții. Cred că am fost un dăruit de Dumnezeu, iar părinții mei m-au încurajat să mă exprim. Tata este cel care îmi expunea biblioteca casei, astfel că la vârsta de 10 ani am pus mâna pe un manual de astronomie, care avea la sfârșit o hartă a constelațiilor. Tot el avea aparate foto, iar pe primul l-am făcut țăndări fiindcă îmi plăceau lentilele. Tata nu mi-a impus nimic, nu mi-a dat o direcție, el aducea diferite lucruri, așa cum a adus și un aparat de pirogravură, un anuar de astronomie, aparate foto, tot felul de cărți. Eu le-am luat ca atare, le-am observat și am început să le folosesc. Într-un fel, am fost autodidact.
Este nevoie de un motor sau mai multe pentru a continua o pasiune din copilărie până la maturitate. Care au fost aceste motoare în cazul dumneavoastră?
La 14 ani l-am întâlnit pe marele astronom și popularizator băcăuan Matei Alexescu. El m-a remarcat atunci pentru că într-o excursie școlară la Planetariu eu recunoșteam deja toate constelațiile, pe care le învățasem singur, stelele principale, și că mă descurcam pe cer ca pe un drum.
Nu am urmat o direcție în știința astronomiei. Singurul liceu de profil era la București. Destinul m-a adus în domeniul pedagogiei. Școala pedagogică a fost pentru mine o bibliotecă, am acumulat enorm pentru că atunci am intrat în domeniul literaturii, filosofiei, atât cât biblioteca școlii putea să conțină, iar toate acestea m-au făcut să îmi descopăr vocația de a lucra cu oamenii. În 1990 am devenit învățător. În paralel cu astronomia eu aveam multe alte căutări, pe care acum, privind în urmă, le-aș numi căutări de dezvoltare interioară, de căutări spirituale. În 1996 l-am întâlnit pe Valentin Grigore (astronom de renume mondial, din Târgoviște, specialist în fotografie astronomică, participant la unele dintre cele mai importante reuniuni astronomice din lume – n.r.), la prima tabără de astronomie a Societății Astronomice Române de Meteori (SARM), cu ocazia Perseidelor. Atunci am simțit că într-adevăr mi-am găsit maestrul, iar între mine și Valentin s-a născut o colaborare, dar și o prietenie de o viață. Am îndeplinit și funcția de vicepreședinte al SARM, dar m-am retras pentru că viața m-a dus în alte direcții. Pasiunea însă a rămas.
