(continuarea recenziei semnate de profesorul Dumitru V. Apostolache, prima parte – apãrutã în editia de ieri) În capitolul al VI-lea (“Un scriitor la Turtucaia”) al cãrtii “Urcã trenul spre Ardeal / Încãrcat cu militari. 100 ani de la intrarea României în Primul Rãzboi Mondial”, autorul ne prezintã aspecte ale participãrii sergentului de artilerie, poetul George Topârceanu, la luptele de la Turtucaia, unde a si cãzut prizonier. Toate aspectele sunt cuprinse de poet în volumele “Amintiri din luptele de la Turtucaia”, “în ghiara lor… amintiri din Bulgaria si schite usoare” si “Pipin – Planina, episoduri tragicice si comice din captivitate”. Poetul a reusit sã facã un tablou al sistemului de fortificatii, sã sublinieze calitatea elementului uman românesc, starea de incertitudine generalizatã si starea permanentã de veghe pe care o trãia. Topârceanu încearcã o tentativã de a scãpa pe un cal spre Silistra, dar nu reuseste. Mai încearcã o salvare prin înot, dar tot degeaba. Cade prizonier. Este interesant de mentionat cã poetul lasã pe seama istoricilor de mai târziu analizele detaliate si cu suport stiintific ale bãtãliei. Amintirile se încheie cu o paginã care prezintã faptele eroice ale românilor pomenindu-i pe cãpitanii Fieraru si Sendrea.
În capitolul al VII-lea (“Luptele din Dobrogea”) se revine la atacul de la Turtucaia. În paralel cu acesta, maresalul Mackesen îsi propusese ocuparea localitãtilor Silistra si Bazargia. La Silistra era cantonatã Divizia a IX-a, comandatã de generalul Basarabescu, iar la Bazargia, Divizia a XIX-a, comandatã de generalul Nicolae Arghirescu, originar dintr-o comunã de lângã Bârlad. Trupele rusesti soseau cu mare încetinealã, iar comandantul lor se manifesta deschis ca un dusman al românilor si nicidecum ca un aliat oficial.
Teoretic fortele româno-ruse pãreau suficiente pentru apãrarea frontierei si a localitãtilor mentionate. Factorul determinant si, din pãcate negativ, l-a constituit lipsa de coordonare dintre cei trei comandanti. Românii pierd bãtãliile de la Bazargia si Silistra, dare reusesc sã respingã inamicul în zona Oltina. Regimentul 52 din Bârlad, aflat în zonã, are o comportare remarcabilã, reusind sã ocupe satul Caroli si sã-i goneascã pe bulgari. Dupã alte câteva episoade glorioase, trupele româno-ruse se retrag pe o nouã linie de apãrare, linia Rasova-Cobadin-Tuzla. Inamicul a fost respins la Cobadin, dar victoriile nu au fost exploatate cum se cuvenea. Am fost invinsi, apoi pe rând la Topraisar, Cobadin, Constanta si Medgidia, unde se afla cartierul general al lui Zaioncikoski, trupele rusesti fugind fãrã sã opunã rezistentã. Superioritatea inamicului si debandada aliantilor rusi a determinat retragerea noastrã peste Dunãre. Dunãrea devenea temporar pierdutã.
Capitolul al VIII-lea (“Flãmânda”) “pentru toti românii, ceea ce se întâmplase la Turtucaia a însemnat un puternic impact emotional” (pagina 54). Au fost criticate modul de organizare si de înzestrare a armatei române. În acest context s-a ivit o initiativã îndrãzneatã, de care s-a legta mari sperante. Optimismul era puternic potentat de numirea în fruntea întregii actiuni a generalului Alexandru Averescum, cel care devenise foarte popular pentru modul în care a condus ofensiva Armatei a II-a în Transilvania. Începutul actiunilor este promitãtor. S-a pus mare sperantã pe un sãtuc de pe frontul Dobrogea si o diversiune specific militarã pe la Flãmânda (la sud de Bucuresti). Se dorea tinerea dusmanului pe front cu armata din Dobrogea si, în acelasi timp, un atac în flanc si în spate cu Armata a III-a spre anihilarea fortelor inamice si trecerea Dunãrii pe la Flãmânda. Tocmai când operatiunea se considera reusitã, fortele românesti fiind operative, pe malul bulgãresc câteva vase de luptã austriece au atacat podul de pontoane, fiind ajutate de vreme din toate punctele de vedere: ploile torentiale si noroaiele au împiedicat efectuarea manevrelor necesare de cãtre trupele noastre.
Se impunea retragerea, renuntarea la cea mai spectaculoasã actiune a Armatei Române de pânã atunci. Înfrângerile de pe frontul din Transilvania au detrminat conducerea generalã a armatei sã renunte la operatiunea Flãmânda.
În capitolul IX (“Contraofensiva inamicã în Transilvania”) ne sunt oferite amãnunte dupã victorile obtinute de Armata a II-a si Armata a IV-a în Transilvania, si care au obligat Puterile Centrale sã regândeascã strategia întregului rãzboi. Slãbiciunile armatei multinationale Austro-Ungare au determinat implicarea majorã si urgentã a Germaniei. Contraofensiva românilor a cuprins întreaga Transilvanie. Dusmanul este atacat în zona Ghimboca – Cornãtel.
Încercarea unei operatiuni asemãnãtoare la Orlat dã câstig de cauzã inamicului care se pregãtea sã dea bãtãlia pentru Sibiu. Românii obtin victorii în apãrarea defileului de la Câineni si a localitãtilor Cisnãdioara si Selimbãr si organizeazã puncte de rezistentã la Cisnãdie si Tãlmaciu. Ocupã apoi Arpasu de sus, Hundrubechiu si Porumbacu. Se organizeazã zona de rezistentã de la Bãrcut-Moha. Dusmanul speriat se retrage. Românii cuceresc toate pozitiile din tinutul Târnavelor, dar Armata de Nord primeste ordin sã se retragã. Gloriosii luptãtori pornesc spre Carpatii pe care-i trecuserã la Sfânta Mãrie Mare.
Si acum sã parcurgem capitolul al X-lea (“Retragerea din Transilvania”). Armata I fusese înfrântã, iar Armata a IV-a, nevoitã sã se retragã. În gândirea generalului Falkenhayn, noul comandant al germanilor, victoria obtinutã la Sibiu era factorul decisiv pentru atacarea Brasovului (care era încã controlat de români). Primul atac al germanilor se produce pe aripa stângã a trupelor românesti, asupra pozitiilor de la Sinca Veche, în directia Bran. Tehnica germanã fiind superioarã, trupele române sunt nevoite sã initieze o “luptã de întârziere”, pentru a permite regruparea Armatei a II-a. Trupele inamice considerã cã vor intra în Brasov fãrã luptã. Bãtãlia pentru Brasov încpe pe 7 octombrie. Germanii sunt uimiti de luptele desfãsurate de români la Zãrnesti si de rezistenta românilor. Localitatea Codlea este ocupatã de germani si austro-ungari. Pe 8 octombrie, germanii ocupã Râsnovul. Fortele proaspete venite de la Flãmânda se strãduiesc sã tinã situatia sub control ocupând pozitii ofensive între Brasov si Sânpetru.
Se evidentiazã prin fapte de vitejie Regimentul 12 Cantemir (din Bârlad). Greu a fost si în Gara Bartolomeu, acolo unde a existat ceea ce s-a numit “Transeea Mortii”, si unde s-au evidentiat soldatii Regimentului 24 Tecuci. Brasovul cade în mâna nemtilor, iar prezenta militarã în Transilvania începe sã fie redusã pânã la disparitie. Începutã cu bine, ofensiva româneascã a primit o mare loviturã din cauza situatiei de pe frontul din sud, unde au fost transferate mari unitãti. S-au adãugat decizii eronate ale Marelui Cartierului General si problema relatiilor cu aliatii rusi.
Sã nu uitãm de faptul cã înfrângerile din Dobrogea si Transilvania au prilejuit si învãtãminte, iar patriotismul a cãpãtat noi dimensiuni, noi valente. Cele trei medalioane se referã la doi generali si un învãtãtor. Este vorba mai întâi de generalul de divizie Nicolae Arghirescu. Nãscut la 23.03.1864, într-o comunã din apropierea Bârladului, absolvent al Liceului “Gheorghe Rosca Codreanu”, s-a înscris voluntar în Regimentul 12 Infanterie “Dimitrie Cantemir din Bârlad. Dupã absolvirea scolii militare, cu gradul de sublocotenent a fost repartizat la Regimentul 32 Dorobanti din Ploiesti. A absolvit apoi , în anul 1893, Scoala Superioarã de Rãzboi Bucuresti. La data de 01.04.1916 a fost avansat la gradul general de brigadã si i s-a încredintat comanda Diviziei a XIX-a Infanterie. Nicolae Arghirescu a fost “un om care s-a ridicat în vârful carierei sale, ca grad si ca intelectualitate numai prin propriile sale mijloace, fãrã protectie, fãrã avere, fãrã rude, fãrã relatii sociale” (pagina 87). Urmeazã generalul de brigadã Gheorghe Boureanu. S-a nãscut la 14.09.1863 în Bârlad, unde a absolvit Liceul “Gheorghe Rosca Codreanu”. În anul 1883, absolvã Scoala Militarã Ofiteri de Infanterie si Cavalerie cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul 24 Dorobanti din Tecuci. La data de 01.04. 1911 devine comandantul Regimentului 7 Racova nr 25 din Vaslui, fiind avansat în mod exceptional la gradul de colonel. Datoritã muncii sale stãruitoare, depusã în sluba armatei, este avansat la gradul de general de brigadã (la 30.05.1916) si numit la Brigãzii a VI-a Mixte, pe care a condus-o în luptele din Dobrogea. A intrat în legendã pentru curajul si vitejia dovedite în apãrarea Brasovului si a Tohanului. S-a acoperit apoi de glorie în vara anului 1917 la Mãrãsesti. Cel de-al treilea medalion este deicat învãtãtorului Vasile Mitru, nãscut la 06.02.1877 la Tãcuta. A urmat cursurile scolii normale “Vasile Lupu” din Iasi. A fost învãtãtor la scolile din Cursesti-Rãzesti si Hârsova, judetul Vaslui. A întocmit culegeri de folclor si a publicat viersuri. Ca militar se distinge mai întâi în anul 1913 în cursul campaniei din Bulgaria. Este numit si comandant de pluton în Regiment 8 Vânãtori si moare eroic la 23.10.1916.
Între sursele folosite de autor amintim: “Istoria Rãzboiului pentru întregirea României”, Constantin Kiritescu, Editua Stiintificã si Enciclopedicã 1989, “Omagiul eroilor judetului Vaslui”, Colonel (rtg) Constantin Chiper, Magistrat pensionar Nicolae Mihai, Maior (rtg) Mircea Fitcal, Bârlad, Editura Sfera 2016, “Cartea I a Racovei”, Dan Ravaru, Piatra Neamt 2002 si articolele din “Historia specialã”, iunie 2016, semnate de Manuel Stãnescu si Florin Cristescu.
Succes în continuare domnului profesor Dan Ravaru, sã termine cum se cuvine acest proiect.
Profesor Dumitru V. Apostolache
