Cartea, purtând acest titlu – “Urcã trenul spre Ardeal / Încãrcat cu militari. 100 ani de la intrarea României în Primul Rãzboi Mondial”-, constituie cea de-a doua parte a unei lucrãri omagiale, dedicatã sãrbãtoririi a 100 ani de la Unirea din 1 decembrie 1918 si apartine profesoruluiDan Ravaru, care activeazã în cadrul Centrului Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Vaslui. Este unul dintre reperele folcloristilor, etnografilor si publicistilor vasluieni.
Continutul ei se întinde pe 100 pagini si cuprinde: un “Argument”, zece capitole, patru texte folclorice, trei medalioane, trei potrete într-o graficã foarte bunã, trei imagini cu prizonieri români la Brasov, masacrul si înmormântarea, precum si monumentul soldatilor români cãzuti în “Transeea Mortii” de la Gara Bartolomeu-Brasov, 7-8 octombrie 1916. Observãm cã, în mare, structura cãrtii este asemãnãtoare primei cãrti a lucrãrii omagiale: “De Sântãmãrie Mare/S-a stârnit mobilizare”, unde profesorul Dan Ravaru prezintã momentul intrãrii României în Primul Rãzboi Mondial.
În cartea “Urcã trenul spre Ardeal, încãrcat cu militari”, cea despre care facem vorbire, acelasi Dan Ravaru îsi propune, si reuseste, popularizarea celor stiute despre prima fazã a desfãsurãrii operatiunilor militare: campania din Transilvania, ofensiva româneascã si contraofensiva inamicului, precum si campania din Dobrogea.
Autorul sperã ca aceste douã pãrti (cãrti) si cele ce vor urma sã se reuneascã la 1 decembrie 2018 într-o Carte a Unirii, care sã mãrturiseascã despre dorinta românilor dintre Nistru si Tisa de a se aduna într-un singur stat, despre entuziasmul si bucuria finalã, dar si despre suferintele si sângele vãrsat (“Argument”, pagina 5).
În capitolul I (“Armata românã”), profesorul Dan Ravaru se ocupã de “puterea militarã la români” (parafrazând pe Nicolae Bãlcescu), care s-a manifestat de timpuriu si peste granite. Se începe amintind de ostenii lui Mircea cel Bãtrân, care au luptat în Asia Micã, de cãlãretii moldoveni trimisi de Alexandru cel Bun în ajutorul Poloniei, de epopeea lui Stefan cel Mare de la Vaslui (10 ianuarie 1475) si se continuã cu precizarea cã în secolul al XVI-a si, partial, în cel de-al XVII-lea, tãrile române au dus mai departe “traditiile militare impunãtoare în fata vecinilor atât de agresivi, dar amploarea si, implicit, forta armatelor pe care le puteau opune dusmanilor s-a diminuat tot mai accentuat”. Se aminteste apoi de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a pus bazele armatei noastre nationale, de Rãzboiul din 1877, de pregãtirea cadrelor militare în scolile si unitãtile germane, de achizitionarea de armament, de construirea de fortificatii în zona dintre cotul pe care îl fac Muntii Carpati si Dunãre si numita linie F. N. G “Focsani Nãmoloasa Galati”.
În legãturã cu anexarea Cadrilaterului, se mentioneazã faptul cã Mircea cel Bãtrân stãpânise Silistra, numitã de români Dârstor, dupã latinul Durostorum. Pornind de la scrierile lui Constantin Kiritescu, se opreste apoi la înzestrarea tehnicã a armatei noastre, care era destul de precarã. Sistemul de comunicatii nu era la nivelul celor din celelalte tãri, iar aparatele de zbor erau putine si învechite. Rezultate bune puteau fi evidentiate în organizarea sistemului sanitar. Corpul ofiterilor, desi insuficient de numeros, compensa prin calitãti. În componenta sa s-au evidentiat învãtãtorii nostri deveniti ofiteri de rezervã. Ei s-au aflat întotdeauna în primele rânduri ale luptei si au dat numeroase exemple de eroism. Elementul de bazã al armatei a rãmas soldatul român, iar între acestia, s-au remarcat prin calitãtile lor militare si umane, soldatul de la tarã. Disciplinat, executant fidel al ordinelor, rãbdãtor, obisnuit sã suporte orice greutãti, rezistent la eforturi, obisnuit sã parcurgã cu piciorul zeci de kilometri, a reusit sã capteze admiratia noastrã, dar si a strãinilor de bunã credintã, ori de câte ori a fost vorba de armata românã.
În capitolul al doilea (“Planuri, primele lupte”) se prezintã contextul extern de care a depins momentul intrãrii României în Rãzboi. Pe frontul de Vest, încordarea ajunsese la maximum. Bãtãlia de la Verdun a însemnat antrenarea fortelor militare franceze si germane într-un adevãrat mãcel, care s-a soldat cu sute si mii de morti. Incertã era si situatia din Balcani. La nord de România, ofensiva ruseascã îsi atinsese scopul prin ruperea a 300 km din frontul inamic. Desi murise în luptã circa un milion de rusi, Moscova nu fãcea economie de oameni. Pentru valorificarea acestor succese temporare, Brusilov, comandatul acestei ofensive, era convins de necesitatea intrãrii României în rãzboi. De aici, si insistentele sale. Pentru noi, românii, intrarea în rãzboi era complicatã prin lungimea frontului, care urma sã fie deschis, cât si prin faptul cã urma sã luptãm, probabil, pe douã fronturi. Exista si dilema Basarabia sau Transilvania. Marele Stat Major român, analizând toate aceste situatii (si cu speranta cã bulgarii, dat fiind originea lor slavã, nu vor ataca o tarã aliatã cu fratii lor rusi) a emis “Ipoteza Z”, respectiv planurile operatiunilor militare în Transilvania. Pentru îndeplinirea acestor planuri strategice, trebuie realizatã mai întâi depãsirea lantului muntos al Carpatilor. Depãsirea a fost realizatã cu succes. Foarte importantã era si mentinerea contactului cu echipele ruse din nordul Transilvaniei. Prin pãtrunderea adâncã în Transilvania, trupele românesti puteau facilita trecerea armatei ruse spre câmpia ungarã.
Declaratia de rãzboi a României a avut ecoul international neasteptat, fiind receptat mai acut la Berlin decât la Viena sau Budapesta. Aceasta a determinat schimbãri importante în cadrul marelui Stat Major german. Astfel, efective militare de-a dreptul impresionante au fost trimise în Transilvania. Rezistenta inamicã este organizatã pe Mures mai întâi, ca apoi sã fie extinsã.
Entuziasmul românilor era mare. Cutezanta întrecea limitele realitãtii. Si totusi, trecând peste visuri, peste utopii, peste unele ironii ale câtorva politicieni, ostasii români au reusit sã ocupe Budapesta. Urma sã ocupe si a doua oarã în al Doilea Rãzboi Mondial.
În capitolul al treilea (“Ofensiva: Armata I”) se precieazã cã trupele române au pãtruns în noaptea de 14-15 august 1916 în Transilvania. Armata I se afla sub conducerea generalului Ioan Culcer si era dispusã pe un aliniament de 260 km, fortele combatante fiind divizate întrei grupuri: Cerna, Jiu si Olt. Sunt evidentiate luptele pentru ocuparea localitãtilor Orsova, Lupeni, Vulcani, Petrosani si Sibiu, faptele de vitejie ale românilor fiind apreciate de istoricul Karl Rosener si generalul Sunkeler.
În capitolul al patrulea (“Ofensiva: Armata a II-a si a IV-a”) se începe cu precizarea cã Armata I era sub comandal generalului Alexandru Averescu si se afla pozitionatã central, pe un aliniament de 230 km. La comanda Armatei a IV-a se afla generalul Constantin Prezan. Armata avea misiunea de a pãtrunde si de a strãbate Transilvania de la est la vest. Lungimea frontului era de 260 km. Armata a II-a cucereste pe rând orasele Bran si Brasov si alte localitãti. O mentiune specialã este acordatã victoriei Regimentului 12 Cantemir din Bârlad, care a ocupat satul Cata. Au fost luati în total 750 de prizoneri inamici. De precizat este faptul cã flancul de nord al Armatei a IV-a era învecinat cu trupele rusesti, care nu acordau atentia cuvenitã cooperãri, manevrând haotic si întârziind deplasãrile. Pe 4 septembrie, majoritatea obiectivelor propuse au fost realizate, încheindu-se astfel prima ofensivã a Armatei a IV-a în Transilvania.
Pe 6 septembrie generalul Prezan declanseazã a doua ofensivã. Sunt cucerite pe rând Miercurea Ciuc, Toplita si Gheorghieni. Colaborarea cu rusii devine tot mai vizibilã. Dup 15 septembrie, Armatele a II-a si a IV-a întreprind cea de-a treia ofensivã. Sunt ocupate localitãtile Vlãhita, Odorhei si Praid. Ultima luptã importantã a fost cea de pe Valea Rãstolitei.
Capitolul al V-lea (“Turtucaia”) este dedicat luptelor de la Turtucaia sau mai bine zis “tragediei de la Turtucaia” (pagina 36). Se aminteste cã sudul Dobrogei (intrat în componenta statului român în 1913) a creat o mare tensiune în relatiile românã-bulgare. Dorinta arzãtoare a Bulgariei era sã se rãzbune pentru înfrângerea din 1913. Organizarea militarã a frontului nostru din sud a fost încredintatã Armatei a III-a, comandatã de generalul Mihai Aslan. Se miza în cadrul planului “Ipoteza Z” pe faptul cã perimetrul din sud nu este mare, subestimându-se forta militarã a Bulgariei si pe presupunerea cã în virtutea frãtiei slave, Bulgaria va evita un conflict direct cu Rusia (pagina 31). Se mai miza pe faptul cã Dunãrea constituie un obstacol natural greu de trecut. Armata a III-a vrea ca misiune importantã, principalã apãrarea pe uscat a Dobrogei. Au fost stabilite douã puncte strategice: Silistra si Turtucaia, localitãti cu un trecut impresionant din punct de vedere militar. Armata bulgarã însã era mai bine înzestratã si, pe deasupra, conducerea trupelor bulgaro-germane i-a revenit experimentatului si valorosului militar, maresalul Mackensen. Noi am avut probleme cu calitatea elementului uman si atitudinea dusmãnoasã, pur si simplu, a trupelor rusesti aliate de sub comanda generalului Zaioncikovski.
Fãrã sã declare rãzboi, pe 31 august bulgarii au declansat ostilitãtile, care vor produce în ziua de 6 septembrie un adevãrat dezatru. Trupele române au capitulat dupã spargerea centurii de apãrare a Turtucaiei, ca urmare în primul rând a unor decizii gresite au unor comandanti români si a unor ordine contradictorii.
Tragedia s-a încheiat cu urmãtorul bilant: 480 ofiteri si 28.000 soldati români au fost fãcuti prizonieri. S-au înregistrat 100 de ofiteri si 6000 soldati morti si rãniti. Trebuie însã mentionate asa cum o face, cu mândrie, profesorul Dan Ravaru unele acte de vitejie ale militarilor români, cu prilejul cãrora si-au pierdut viata devenind eroi. Învãtãtorul Lisceanu Nedelcu, locotenentii Nitã Popescu si Toma Constantinescu, precum si locotenentul Gheorghe Popovici. (continuarea, în editia urmãtoare)
Profesor Dumitru V. Apostolache
