Sfântul Haralambie, sărbătorit de Biserica Ortodoxă la data de 10 februarie, este considerat apărătorul împotriva ciumei şi a foametei.
De-a lungul vieţii sale a fost episcop la cetatea Magnezia situată în Asia Mică. Odată cu începerea prigonirii creştinilor de către Septimiu Sever, Sfântul Haralambie a fost arestat la ordinele proconsulului Lucian. Acesta şi-a închinat viaţa pentru a-l sluji pe mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pentru a-i îndruma, sprijini, sfătui şi învaţă pe credincioşi în acea perioadă de persecuţie. Lucian, proconsulul cetăţii Magnezia, s-a arătat foarte deranjat de faptul că Haralambie continuă să convertească foarte mulţi păgâni la creştinism, aşa că a decis să ordone arestarea lui Haralambie. Pentru a nu îl tortură şi pentru a îi cruţa viaţă, Lucian îi ordonă lui Haralambie să se închine zeilor păgâni. Văzând faptul că Haralambie a refuzat categoric acest lucru, Lucian a ordonat că Haralambie să fie torturat, în ciuda vârstei sale înaintate, până când acesta va renunţă la credinţa să (avea 113 ani). Proconsulul, văzând că sfântul rabdă durerile, decide să folosească el însuşi instrumentele de tortură pentru a-l persuada pe Haralambie să renunţe la convingerile sale. Începând să îl tortureze pe sfânt, mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânând atârnate de corpul sfântului. Acesta a decis să îl scuipe pe Haralambie, moment în care gura i s-a strâmbat şi i s-a întors la ceafă. Văzând ceea ce a păţit, Lucian îl imploră pe sfant să îl salveze. Sfântul martir se roagă pentru acesta, vindecându-l pe loc pe proconsul. Acesta, văzând minunea îl roagă pe sfânt să îl boteze. Odată cu crestinizarea sa, Lucian pune capăt persecuţiei creştinilor din provincie. Auzind de toate acestea, Împăratul Septimiu Sever ordonă ca Haralambie să fie arestat şi adus la Antiohia să fie supus la o serie de încercări. Reuşind să săvârşească o serie de minuni şi văzând mulţimea adunată pentru a renunţă la credinţele păgâne şi a-şi însuşi credinţă, împăratul a dat ordin să i se zdrobească gura cu pietre şi să i se ardă barbaă. Sfântul Haralambie a supravieţuit şi acestei torturi, însă a sfârşit prin a fi decapitat. Moaştele aparţinând sfântului Haralambie putem găsi şi pe teritoriul României în biserica Mănăstirii Miclauseni din Iaşi sau la Catedrala episcopală din Galaţi. (sursa: ortodoxia.ro)
Superstitii stravechi!
În tradiţia populară românească, Sfântul Haralambie era văzut că stăpânitor peste boli şi păzitor al morţii. Tocmai de aceea, pe 10 februarie, ziua consacrată Sfântului Haralambie, oamenii prevăzători, cu minte la cap, trebuiau să nu muncească şi să postească. Altfel, Doamne fereşte, erau în mare primejdie de a se îmbolnăvi sau chiar de a da ortul popii!
Şi mai înspăimântător era că Sfântul Haralambie apărea în imaginaţia ţăranilor asemeni unui schelet, purtând o coasă cu care reteza vieţile celor neascultători de rânduielile stabililite pentru ziua lui. Dintre toate bolile peste care domnea, cea mai înfricoşătoare era ciumă, un personaj malefic, cu mari aripi negre şi o sabie lată în mână sau o creatură cu un picior de vacă şi unul de om, încornorată şi înzestrată cu o coasă ucigătoare, care, din fericire, era ţinută în lanţ de către puternicul sfânt. Se spunea că fiind ciumă cât pe ce să nimicească toţi oamenii de pe pământ, însuşi Dumnezeu i-ar fi dat-o lui Haralambie în grijă.
10 februarie era o zi foarte periculoasă, întrucât Sfântul Haralambie, identificat cu moartea, avea puterea de a lua sufletele oamenilor, dar nu aşa oricum, ci cu chinuri pentru cei păcătoşi şi cu blândeţe pentru cei mai smeriţi, cu frică de Dumnezeu şi de dânsul.
Ziua Sfântului Haralambie se ţinea pentru păsări (ca să nu să se îmbolnăvească, să nu moară şi să nu fie furate de ulii), pentru vite şi cai (să aibă sănătate, să nu şchiopăteze şi să nu cadă pradă lupilor, pentru câmp şi semănături(ca să nu apară gândacii, viermii, tăciunii sau mălura).
De Sfântul Haralambie se obişnuia să se facă agheazmă la biserica, care era apoi băută (pentru sănătate), folosită pentru spălat, dar şi pentru a stropi grajdurile, vitele şi pomii. Tot la biserică, oamenii duceau colivă şi colaci, pentru a se sfinţi, cea dintâi fiind păstrată ca să se dea găinilor bolnave, colacii fiind destinaţi celor bolnavii din casă ori pentru a se unge copacii pe tulpină, apărându-i astfel de uscăciune pentru următoarea vara.
În cadrul unui obicei nu tocmai bisericesc, aducând a vrăjitorie, unele femei îşi aruncau toate straiele de pe ele şi înconjurau de trei ori casă(dimineaţă, la prânz şi seara), în pielea, goală, pentru a-l împiedică pe diavol să se apropie de căminele lor. (sursa: diane.ro)
