„De ani buni, dar mai cu seamă în ultima perioadă, când pare iminentă, se tot vorbeşte despre o lege a „amnistiei şi graţierii”. Or între amnistie şi graţiere sunt diferenţe fundamentale, atât în ceea ce priveşte resorturile care le justifică, cât şi privitor la consecinţele pe care le produc. Şi atunci de ce vorbeşte toată lumea despre ele la pachet, şi nu separat? Mai ales că amnistia ridică şi o interesantă problemă de constituţionalitate”, scrie Liviu Avram, într-un editorial publicat în Adevărul.
„Să explicăm mai întâi diferenţele. Graţierea presupune doar atât: condamnatul graţiat nu-şi mai ispăşeşte pedeapsa după gratii. Însă toate celelalte consecinţe ale condamnării rămân: cazierul penal, repararea prejudiciului, compensarea victimelor, obligativitatea unei bune conduite pe o perioadă de timp etc.
Ultima lege de graţiere colectivă a fost dată în anul 2002, la iniţiativa Guvernului Năstase, care a justificat-o prin faptul că penitenciarele aveau capacitatea depăşită cu peste 40%. Erau graţiate pedepse de până la cinci ani, dar cu o listă lungă de excepţii. Dacă acum problema României este din nou aglomerarea penitenciarelor, o lege de graţiere colectivă, bine chibzuită, poate ar fi o soluţie. În schimb, amnistia şterge complet fapta penală, ca şi cum aceasta nu ar fi fost săvârşită. Făptaşul devine complet imaculat, ca orice alt om nevinovat. O primă întrebare care se ridică: ce facem cu prejudiciile şi cu victimele? Căci fapta a existat, ea a fost ştearsă doar din catastife. A doua întrebare: cine are nevoie cu adevărat de onorabilitatea pe care o aduce amnistia?
