Mersul istoriei noastre se caracterizeazã prioritar printr-o succesiune spectaculoasã – dar adesea tragicã – de momente de glorie sau de declin. Domeniul cel mai ilustrativ pentru cele afirmate mai sus ar fi cel al “puterii militare la români”, pentru a-l parafraza pe Nicolae Bãlcescu. Încã de la începuturile statale, românii s-au distins prin fapte glorioase de arme care au stat la baza constituirii formatiunilor lor politice. Puterea armatã a românilor se manifestã tot de timpuriu si peste granite, pe plan international, cum am spune astãzi. Ostenii lui Mircea cel Bãtrân luptã în Asia Micã, iar cãlãretii moldoveni trimisi de Alecsandru cel Bun în ajutorul Poloniei contribuie la înfrângerea cavalerilor teutoni în apropierea Mãrii Baltice. A urmat adevãrata epopee a lui Stefan cel Mare, când armata Moldovei a depãsit în bãtãlia de la Vaslui 40.000 de combatanti , iar spre sfârsitul domniei sale, domnitorul nostru emblematic putea mobiliza în jur de 50.000 de luptãtori. În raport cu armatele care existau pe atunci în Europa cifra este cu totul impresionantã.
În secolul al XVI-lea si , partial, în cel de-al XVII-lea, tãrile române au continuat traditiile militare impunãtoare în fata vecinilor atât de agresivi, dar amploarea si, implicit, forta armatelor pe care le puteau opune dusmanilor s-a diminuat tot mai accentuat. Spiritul militar s-a transmis de la generatie la generatie si, în lipsa unor structuri nationale, moldovenii mai ales, au plecat si slujesc în ostirile poloneze, suedeze sau rusesti. Iar în secolul al XVIII-lea, când în locul glorioaselor armate din trecut, domnitorii fanarioti au recurs exclusiv la gãrzi de mercenari albanezi numiti arnãuti, unii tineri din Moldova au ajuns pânã în armata regelui prusac Friederich Whilhelm. Deoarece acesta avea resedinta în tinutul Brandenburg, fostii militari, întorsi în Moldova erau porecliti “Brandabur”, nume întâlnit si astãzi, inclusiv în judetul Vaslui.
Abia în prima jumãtate a secolului al XIX-lea, în timpul Regulamentului Organic, Moldova si Muntenia au din nou armate, foarte mici, dar importante ca nuclee ale viitoarelor structuri de apãrare. Alexandru Ioan Cuza va reuni fortele din cele douã forte Principate în lagãrul de la Floresti-Prahova punând astfel bazele armatei noastre nationale. Dupã venirea pricipelui, apoi rege, Carol I, începe un proces de modernizare, de ceea ce am spune acum, integrare europeanã a armatei române. Rãzboiul pentru Independentã a demonstrat pe deplin îndeplinirea acestui deziderat.
Desigur, nu s-a putut realiza totul deodatã. La 1877 numai o parte din trupe, cele care formau regimentele “de linie”, aveau o instruire completã, în cazarmã , tinerii fiind recrutati prin “tragere la sorti”, deci numai un mic numãr si în mod aleatoriu, deveneau soldati. Ceilalti intrau în trupele teritoriale, adicã erau instruiti în perioade de câteva sãptãmâni, stãteau acord, apoi iarãsi erau la instructie. Ei formau regimentele de dorobanti sau cãlãrasi cu schimbul. În rãzboi însã au dovedit aceleasi calitãti ca si trupele regulate. Învãtãmintele Rãzboiului pentru Independentã si-au dat curs roadele mai târziu. Sistemul de recrutare s-a îmbunãtãtit, a fost generalizat, majoritatea va fi intratã în serviciul militar obligatoriu. Scolile de ofiteri, activi si de rezervã, vor întregi tabloul modernizãrii.
În legãturã cu momentul 1877 se stie mai putin – este “meritul” istoriografiei prosovietice , dominantã în România pânã în 1965 si chiar mai târziu – este starea de conflict acut cu Rusia care a urmat dupã cooperarea în rãzboi. Pe lângã anexarea judetelor Ismail, Cahul, Belgrad (acum în Ucraina) rusii, profitând de faptul cã aveau trupe pe teritoriul nostru, au amenintat chiar existenta statului român. În aceste împrejurimi principele Carol a fost nevoit sã se refugieze pentru un timp peste Olt, fiindcã acolo s-ar fi putut organiza rezistenta împotriva posibilelor cotropitori . În aceastã atmosferã deosebit de încãrcatã a fost posibilã încheierea unei aliante secrete Austro-Ungaria, cu caracter net antirusesc. De aici pregãtirea cadrelor militare în scolile si unitãtile germane si austro-ungare, achizitionarea de armament din spatiul respectiv, contruirea de fortificatii în zona dintre cotul pe care îl fac muntii Carpati si Dunãre, si numita linie F.N.G. (Focsani-Nãmoloasa-Galati). Zona a fost o adevãratã poartã a invaziilor de-a lungul secolelor, pe aici au încercat rusii sã-si atingã obiectivul lor istoric, sã ajungã la Constantinopol. Trebuie sã retinem aceste aspecte pentru a întelege dificultãtile intrãrii în rãzboi contra Austro-Ungariei. O altã problemã care a influentat mersul rãzboiului a fost marea tensiune din relatiile cu Bulgaria. În 1912 si 1913 au avut loc cele douã rãzboaie balcanice care l-au precedat si, partial, au contribuit la izbucnirea celui mondial. Initial, Serbia, Bulgaria, Grecia, Muntenegru au fost aliate si au înfrânt Imperiul Otoman. Dupã victorie, s-au luptat între ele, Bulgaria pretinzând Macedonia si alte teritorii care nu-i reveneau conform întelegerilor anterioare.
Noi am intervenit si am integrat României sudul Dobrogei denumit Cadrilater. Aveam toate drepturile din punct de vedere istoric – Mircea cel Bãtrân, stãpânire Silistra, numitã de români Dârstor, dupã latinul Durostarum, se impunea si o compensatie pentru aromânii din Peninsula Balcaniei. Ce s-a întâmplat atunci a fost la baza unei dorinte de rãzbunare din partea bulgarilor si vom vedea cum s-a concretizat aceasta.
Campania româneascã din 1913 din Bulgaria, o victorie fãrã lupte, dar cu mii de morti în urma unei epidemii de holerã, a constituit un test principal pentru armata românã înainte de intrarea în rãzboi. Au fost semnalate o serie de deficiente si pe parcursul urmãtorilor ani s-a încercat remedierea lor, pe cât a fost posibil. Constantin Kiritescu, pe care îl urmeazã vrând-nevrând oricine, scrie despre participarea României la Primul Rãzboi Mondial, se opreste mai întâi asupra înzestrãrii tehnice a armatei noastre – armament, munitii, comunicatii – destul de precare. Undeva era firesc acest lucru având în vedere cã eram o tarã preponderent agrarã, posIbilitãtile industriale erau extrem de reduse. În consecintã armamentul era de provenientã strãinã la fel si mijloacele de întretinere ale acestuia, procurarea ritmicã a munitiei necesare etc. Pânã în 1916 s-au fãcut încã eforturi cu totul remarcabile pentru combaterea acestei stãri de fapt. Pe de o parte s-au cãutat alte cãi de aprovizionare în tãri precum Franta, Elvetia sau chiar Statele Unite. Din nefericire, timpul scurs între încheierea contractelor si livrarea produselor ne-a adus mari prejudicii. Au intervenit factori noi, în primul rând cei legati de transporturi. Prãbusirea Serbiei si intrarea în rãzboi a Bulgariei alãturi de Puterile Centrale au fãcut imposibile transporturile prin Peninsula Balcanicã, au fost tãiate cele mai scurte linii de aprovizionare. Singurele cãi pe care am mai fi putut primi armament rãmâneau cele prin Rusia, a cãror utilizare era extrem de complicatã. Mai întâi, transporturile trebuiau efectuate pe cãile maritime, primejduite permanent de submarinele germane. Dacã scãpau de acestea, vasele ajungeau în porturi rusesti îndepãrtate ca Archangelsk sau extrem de îndepãrtate precum Vladivostok.
Urmau cãile ferate rusesti destul de dezorganizate, dezinteresul autoritãtilor si chiar sabotajul din tarã pretins aliatã. Asa cã armamentul de bazã a rãmas tot cel anterior. Majoritatea pustilor erau de tipul german Maulicher, relativ modern, dar rãmãseserã în dotare si 70.000 de pusti Henri Martin, folosite în rãzboiul de la 1877. O problemã si mai grea era cea a artileriei. Numãrul de piese era mic si în plus exista o mare diferentiere de tipuri si calibre, ceea ce însemna si mari dificultãti în aprovizionarea cu munitii. Micile întreprinderi industriale românesti au fãcut mari eforturi pentru a contracara multe dintre golurile de mai sus. Prin dezafectarea forturilor din jurul Bucurestilor, artileria grea de acolo a fost transformatã prin mijloace tehnice – construirea de afeturi în primul rând în artileria mobilã, tunurile fiind repartizate unitãtilor combatante. Rezultate bune s-au obtinut în organizarea sistemului sanitar. Mari rãmâneri în urma prezenta sistemul de comunicatii. Mijloacele moderne, telefoanele, telegraful erau foarte rare, se recurgea încã la stafete. Desi contributiile românesti au fost atât de importante pentru dezvoltarea aviatiei pe plan mondial chiar, în dotarea armatei române abia se gãseau câteva zeci de aparate de zbor si acelea deja învechite.
În comparatie cu celelalte armate aflate în luptã dotarea armatei române era indiscutabil net inferioarã. Doar armata rusã se mai afla într-o situatie asemãnãtoare, chiar bulgarii ne depãseau ca înzestrare tehnicã. Constantin Kiritescu, cei contemporani cu el, dar si istoricii din zilele noastre dau nenumãrate exemple. Ne oprim la unul singur, cel al mitralierelor. În contextul diferentierelor între divizii împãrtite în trei categorii valorice, dotarea era urmãtoarea : “Diviziile se mai deosebeau si prin armamentul lor în mitraliere: diviziile 1-10 (cele mai bune) aveau câte o sectie de mitraliere pe batalion, deci zece pe regiment; diviziile 11-15 câte o sectie (douã mitraliere) pe regiment: dintre diviziile 16-23 unele nu aveau nici mãcar o mitralierã.” (Kiritescu, Istoria, p. 208). Dacã amintim cã fiecare regiment german avea cel putin 24 de mitraliere, comparatiile nu mai au rost.
Cauzele care au generat situatiile de mai sus sunt multiple: starea economicã generalã a tãrii, slaba dezvoltare industrialã, lunga perioadã de pace care a dus la neglijarea armatei, dar si coruptia existentã si atunci, bineînteles nu la strivitoarele proportii de astãzi.
În raport cu populatia tãrii efectivele totale (combatanti, trupe de spate, rezerve) depãseau un milion de membri, ceea ce însemna destul de mult. Corpul ofiteresc nu era suficient de numeros, dar compensa prin calitãtile sale. Un rol important în componenta sa l-au avut învãtãtorii deveniti ofiteri de rezervã care s-au aflat întotdeauna în primele rânduri dând numeroase exemple de eroism.
Elementul de bazã a rãmas desigur soldatul român, în cele mai multe cazuri tãran de origine. Întotdeauna calitãtile sale militare si umane în general au fost remarcabile, ele numai au reusit sã compenseze lipsurile din dotarea armatei române. Disciplinat, executant fidel al ordinelor, rãbdãtor, obisnuit sã suporte orice greutãti, rezistent la eforturi, obisnuit de acasã cu drumuri de zeci de kilometri parcursi cu piciorul, a reusit sã fie el cel mai admirat de câte ori a fost vorba de armata românã în ochii nostri, dar si ai strãinilor de bunãcredintã. Chiar si cei mai acerbi critici ai participãrii noastre la rãzboi îsi cenzureazã avânturile uneori denigratoare în fata portretului sãu.
DAN RAVARU
