LA MULTI ANI… Românii celebreazã astãzi Ziua Limbii Române, sãrbãtoare stabilitã prin lege în anul 2011. “Importanța limbii române nu trebuie marginalizatã de tendintele actuale cãtre globalizare, deoarece limba românã reprezintã fundamentul identitãtii nationale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societãti puternice si unite”, au explicat parlamentarii în urmã cu cinci ani rolul acestei zile. Pe lângã manifestãrile culturale pe care institutiile publice trebuie sã le organizeze cu aceastã ocazie, astãzi se arboreazã drapelul României si se intoneazã imnul national. Cum a reusit limba românã sã reziste influentelor de sute de ani de zile, de ce este consideratã un miracol si care e cea mai mare amenintare în contextul cãreia trebuie sã-i reziste, cititi în rândurile urmãtoare, în explicatiile profesorului etnolog Dan Ravaru.
“Parafrazându-l pe un mare istoric, pot sã afirm din tot sufletul cã limba românã, minunata noastrã limbã, este un miracol. În primul rând, s-a pãstrat caracterul latin pe care nu i-l poate contesta nimeni în împrejurãri istorice contrarii dusmãnoase, chiar dacã celelalte limbi de origine latinã (portugheza, spaniola, catalana, italiana, retoromana, chiar si dispãruta dalmata) formau un bloc ce învecinau limba românã. S-a distantat de acestea ca un fel de avanpost sau cãlãuzã ca o stea polarã, care de la o oarecare distantã le contempla pe toate celelalte. La fel, în comparatie cu surorile sale romanice, limba românã nu a beneficiat de forme statale care sã o impunã. Si totusi, a avut o extraordinarã putere de a se impune, de a fi adoptatã si de altii. Ea a rãmas un simbol, o formã de existentã si de afirmare a poporului român, înfruntând toate vicisitudinile istoriei. O primã si controversatã de unii atestare a sa, acea expresie “Torna, torna, fratre!” a constituit un certificat de nastere din secolul al VI-lea. A fost permanentizatã în timp fãrã mãrturii scrise, fãrã a fi semnalatã ca un fel de secret al popurului român, care se dezvolta mereu, cucerea noi spatii si îsi pãstra limba ca un scump tezaur neîmpãrtãsind altora”, precizeazã profesorul Dan Ravaru.
“O notã remarcabilã a limbii române este unitatea sa”
“Cei care formeazã un popor pot fi extrordinar de diferiti între ei. Sunt frumosi sau mai putin frumosi, au studii înalte sau acestea lipsesc cu desãvârsire, sunt bogati sau sãraci etc., dar ceea ce îi uneste pe toti este limba. Nobletea originii limbii române a constituit poate o nemãrturisitã formã de atractivitate, care i-a atras chiar pe unii dintre adversarii nostri istorici. Fãrã sã beneficieze pânã în secolul al XVI-lea de documente scrise, ea s-a înscris deja bine formatã si conturatã în primele manuscrise si tipãrituri. O altã notã remarcabilã a limbii române este unitatea sa, desi pânã în 1918 românii au trãit în state diferite, o observatie care e valabilã si astãzi. Influentele strãine au fost extraordinar de puternice ca sustinere, iar efectul lor nu a fost niciodatã cel scontat. Românii din Principate au trebuit sã suporte influente turcesti si grecesti, iar cei aflati sub ocupatii strãine, influente agresive unguresti si rusesti, dar limba românã a rezistat, vorbitorii sãi manifestând un adevãrat eroism în aceastã privintã. Au fost si sunt influentati de altã naturã, cea francezã si cea germanã în domeniul mestesugurilor, si actualmente de cea englezã. Unii dintre noi suntem înfricosati de prezenta ultimei dintre aceste influente, însã nu trebuie sã ne temem prea mult, deoarece limba noastrã a mai trecut prin astfel de situatii limitã. Asa cum nu ne-am turcit, nu ne-am grecit, nu ne-am frantuzit, nu ne vom nici englezi. Însã, din pãcate, corectitudinea limbiI române întrebuintatã în mijloacele mass-media este tot mai amenintatã în contextul unei reduceri generale a nivelului de culturã. De aceea trebuie sã fim mereu vigilenti sã nu se întâmple tocmai acum derapaje cãrora strãmosii nostri le-au rezistat sute si sute de ani. Limba românã este cea mai importantã expresie a apartenentei nationale a românilor indiferent de granitele mai mult sau mai putin vremelnice, care îi obligã uneori sã trãiascã în alte state. As aminti aici un exemplu ce mi se pare semnificativ. Undeva între Ucraina si Slovenia existã o comunitate româneascã a “volohilor”. Este vorba de aproximativ 2000 de persoane fãrã legãturi cu ceilalti români, între care se pãstreazã o limbã românã într-o formã aproape perfectã. Când mijloacele de comunicatie modernã (radioul, televizorul) i-au pus în contact cu limba românã oficialã si-au descoperit identitatea nationalã întru-totul. Este tristã însã atitudinea multor politicieni fatã de necesitatea permanentizãrii limbii române acolo unde se mai vorbeste în afara granitelor. Este cazul românilor din Timoc, celor cãrora sârbii nu le permit sã vorbeascã româneste nici mãcar cu animalele, desi statul român a sprijinit si sprijinã din toate puterile Serbia, având o pozitie aparte în problema Kosovo. Acum, de sãrbãtoarea limbii române, suntem cu totii indignati de declaratiile ambasadorului american la Chisinãu, afirmatiile sale potrivit cãrora Basarabia sau Republica Moldova nu are nicio legãturã istoricã cu România, uimesc pe orisicine, poate chiar si pe rusi. Într-o lucrare recentã, apãrutã la Moscova, o scurtã istorie a poporului român, problema românilor dintre Prut si Nistru este tratatã cu toatã seriozitatea. Ambasadorul american s-a dovedit a fi mai rus decât rusii. Ne întrebãm: a fãcut-o dintr-o crasã ignorantã, care pânã la urmã i-ar putea fi iertatã (stim cât de culti sunt americanii) sau a urmãrit scopuri obscure? Trecând peste toate aceste lucruri, trebuie sã ne bucurãm cã avem o zi a limbii române, sãrbãtoare atât în România, cât si peste Prut, peste Nistru si mai departe. O ramurã româneascã din Balcani, macedo-români si aromâni, are drept imn national cântecul “Pãrinteascã dimândare” din care citãm în încheierea spuselor noastre câteva versuri: <<Pãrinteascã dimândare/Ni spergiura cu foc mare/Cari di limba lui se-alasã!/Care s-lasã limba lui/S-luardã pira focului>>“, conchide profesorul Dan Ravaru.
