spot_img
spot_img
1.2 C
Vaslui
26-dec.-2024

Povestea incredibilã a lui Daisy, cãtelusa pierdutã

- Advertisement -

DRAMATIC… Pare un scenariu de film, însã este doar o poveste realã, cu final fericit, în care un stãpân îsi cautã un cãtel cu disperare si îl gãseste, într-un final. S-a întâmplat la doi pasi de Vaslui, în comuna Muntenii de Jos, în urmã cu câteva zile. Daisy, o cãtelusã din rasa bichon maltez, a fugit de acasã, joi dimineata, în jurul orei 6.00. Cãtelusa stãtea la Muntenii de Jos, acolo unde era îngrijitã foarte bine, de cãtre pãrintii celor care o cresc pe Daisy. Nimeni nu stie ce a fost în mintea cãtelusei, poate cã i-a fost dor de apartamentul ei din Vaslui, poate cã a vrut sã vadã si ce este în jur, cert este cã a iesit din curte, la prima orã a diminetii de joi. Timp de 48 de ore, Daisy a fost cãutatã prin toate colturile comunei. Vineri seara, dupã eforturi disperate, s-a primit un telefon anonim, prin care o persoanã spunea cã aceastã cãtelusã este tinutã de cãtre o familie cu copii, din Muntenii de Jos, care dorea sã o pãstreze. A fost finalul unei povesti care demonstreazã atasamentul unor oameni fatã de un suflet care nu poate povesti.

La 6.00, proprietarii casei din Munteni au realizat cã Daisy fugise, asa cã au dat alarma. Au cãutat-o pe la vecini, au întrebat putinii oameni care treceau pe stradã în acel moment (casa unde locuia Daisy este situatã la drumul national), au mers peste tot, prin jur. Cãtelusa dispãruse. “În jurul orei 8.00, dimineatã, am primit un apel. Pãrintii de la Munteni ne anuntau cã Daisy fugise de acasã. Am ajuns în maxim 10 minute în sat si am început sã o caut, sperând cã nu a pãtit nimic rãu. Am început cu împrejurimile, mergând cu vitezã redusã. Am strigat-o peste tot, ore în sir, mergând chiar si la vãcarii satului, care pãsteau animalele, undeva, pe sesul dintre Vaslui si Munteni. Tin minte cã, la un moment dat, am ajuns si la un service, la o vilã în constructie, la 2-300 de metri de casa de unde dispãruse cãtelusa. “Nu stiu, domnule, poate s-o fi pierdut prin lanurile de porumb de pe aici, din apropiere. Dacã o vãd, vã anunt”, a spus un tânãr, mecanic. Am întrebat peste 100 de oameni în prima zi, dacã nu au vãzut cãtelusa: copii, oameni care plecau cu treburi, la câmp sau spre Vaslui, am mers prin toate suburbiile. Nimic. Daisy parcã intrase în pãmânt. La un moment dat, un bãtrân îmi spune cã vãzuse o cãtelusã albã, în timp ce se juca dimineatã, la un foisor din fata primãriei, cu un alt cãtel, în dreptul cabinetului medicului de familie. Era cam 11.00, iar soarele începuse sã-si intre în drepturi. Am plecat imediat spre centru. Acolo, m-am întâlnit cu dl. Cretu, primarul comunei. “Domnule primar, am pierdut cãtelusa. Ajutati-ne, vã rog, înseamnã foarte mult pentru noi”, i-am spus, în timp ce mã îndreptam spre foisor. Primarul a mers cu mine, însã nici urmã de cãtei. “O sã întreb si eu, pe unde merg”, mi-a promis primarul”, spune protagonistul acestei cãutãri disperate.

A plouat în noaptea disparitiei lui Daisy: “Unde te-ai ascuns, fetitã? Mai esti în viatã?”

“Am plecat mai departe, în cãutarea lui Daisy. Am strigat-o, peste tot pe unde am fost, ore în sir. Ulitã dupã ulitã, casã cu casã, om cu om. Am ajuns, tin minte, la un moment dat, la o cismea de unde se prelingea un firicel de apã. Pe deal, lângã cismea, era o casã de lut, amãrâtã, iar în poartã un bãtrân îmbrãcat destul de rãu. “Nu am vãzut-o, domnule, poate cã s-a dus spre pãduricea asta”, mi-a spus bãtrânul, pe care l-am rugat sã anunte la primãrie, dacã o gãseste. M-am întors la Vaslui, în jurul orei 14.00, pentru a rezolva treburile mele zilnice. Spre searã, mi s-a strâns inima. Am vãzut cum se întunecã cerul, dintr-o datã, iar afarã începuse sã burniteze. Mã bucuram, pe de o parte, cã vine ploaia, dupã douã luni secetoase, dar eram foarte trist, nestiind ce va face Daisy, o cãtelusã crescutã în Vaslui, pe dealurile Munteniului. M-am întors în sat, sã o caut, în timp ce afarã se însera. Am mers, din nou, pe aceleasi ulite, strigând-o pe nume, cu masina la vitezã foarte micã. Nu am gãsit-o, desi am întâlnit alti si alti oameni pe ulite. Am vorbit cu fiecare în parte. Tin minte cã începuse sã plouã, nu foarte tare, când am ajuns la un magazin din centru. Înãuntru, era un bãrbat, vizibil ametit, care mi-a spus: “Dã-mi o pozã, sã vãd cum aratã. Îmi spui cã e de rasã, cã e albã, dar eu de unde stiu cum aratã cãtelusa dumitale. Adu poze în sat”. Mi-am dat seama cã omul are dreptate. Si vânzãtoarea a fost de acord cu mine. “Aduceti mâine, dacã nu o gãsiti, poze peste tot prin Munteni. E imposibil sã nu o gãsiti, doar dacã nu a strâns-o cineva pe acasã, dacã tot spuneti cã e asa de frumoasã”, a spus femeia. Se înnopta si afarã ploua din ce în ce mai tare. M-am întors în Vaslui, cu inima sfãrâmatã de durere. “Daisy, unde esti? De ce nu m-ai auzit, oare? Te-am strigat de mii de ori. Unde te ascunzi? Ai pãtit ceva?”, îmi spuneam în gând, în timp ce pãrãseam Muntenii de Jos. A fost o searã tristã. Am mâncat si m-am uitat la televizor, fãrã sã scot un cuvânt. Afarã ploua torential. Mã bucuram pentru culturile însetate de apã, pentru oamenii care se rugaserã la Dumnezeu pentru o ploaie bunã, însã în sufletul meu era furtunã. Mã durea foarte tare gândul cã Daisy stã în ploaie, ascunsã în cine stie ce vie sau lan de porumb, temându-se de câini. O parte din mine îmi spunea cã nu mai e în viatã, o altã parte îmi dãdea sperante. “Nu te las, Daisy, rezistã încã o zi, te caut mâine, chiar dacã ar fi sã-mi cadã picioarele de obosealã”, mi-am spus, în timp ce adormeam, cãtre miezul noptii. M-am trezit de mai multe ori, noaptea. Afarã ploua cu gãleata. “Oare ce face acum Daisy? Unde s-o fi ascuns? Nu au prins-o câinii din sat si au omorât-o, cât timp cãuta un culcus, sã se adãposteascã de furtunã?”, îmi spuneam”, mai spune stãpânul cãtelusei.

Stãpânul lui Daisy a plecat de-a lungul digului Vasluiet, pe o vreme ploioasã

“M-am trezit pe la 5 dimineata, vineri, gândindu-mã la Daisy. “Sã se facã ziuã afarã, plec în cãutarea ei. O clipã nu mai stau”, mi-am spus. Am sunat un coleg, sã meargã cu mine, sã o cãutãm pe Daisy. “A crãpat, nu mai ai nicio sansã, la cât a plouat noaptea trecutã”, mi-a spus colegul. Mi-am dat seama cã e în zadar sã rog pe cineva, sã mã ajute, dar mi-am zis sã mai fac o încercare. L-am sunat pe fratele meu, care a spus cã vine cu mine, sã o cãutãm. La ora 7.00, am iesit din casã, îmbrãcat sport, în trening, adidasi si o hainã de ploaie. Afarã ploua încetisor si era destul de frig. Mi-am spus cã merg pe digul Vasluietului, prin spatele caselor de la Munteni, poate cã stã ascunsã prin buruieni, printr-o cuscã de la o casã pãrãsitã, pe undeva. Am oprit masina la Cuvas, la pod, si am luat-o pe jos, pe dig, spre Muntenii de Jos. Mi-am luat un bãt în mânã, stiind cã vor sãri câinii sã ne rupã. Primii 2-300 de metri am mers bine, pe un dig curãtat de buruieni. La un moment dat, însã, am început sã ne luptãm cu tot felul de plante si buruieni, cam la 1,5 metri înãltime, înaintând foarte greu. În plus, erau numai dâmburi, pentru cã Vasluietul fusese curãtat cu utilaje, care excavaserã mari cantitãti de pãmânt. De la ploaia de peste noapte, era aproape imposibil sã mergi pe acele dâmburi. Mergeam cam 100 de metri, dupã care mã opream sã o strig pe Daisy, minute în sir. Aproape trei ore am mers pe acele diguri cu buruieni greu de trecut. Tin minte cã îmi spuneam cã dacã omori un om si îl ascunzi pe digul Vasluietului nu îl mai gãseste nimeni. La un moment dat, am ajuns prin spatele caselor, iar adidasii mi-au intrat de tot în mâl. Nu m-am oprit, am continuat sã înaintez. Tot strigând dupã Daisy, am dat de un sant, plin cu apã. L-am sondat cu bãtul, vãzând cã are cam jumãtate de metru. Mi-am spus cã nu am cum sã mã opresc acolo. Am intrat în apã si am trecut pe celãlalt mal. Cum mergeam pe dig, am vãzut un godac, negru, mort, care avea matele pe afarã. Murise si fusese, probabil, mâncat de câini. Inima mi s-a strâns, pe loc: oare nu avusese aceeasi soartã si Daisy? Dupã multe, multe peripetii, plin de noroaie si de scaieti, am ajuns în apropierea drumului spre Lipovãt. M-am întâlnit, pe acolo, cu un om, care mã vãzuse si cu o searã înainte. “Degeaba o cãutati pe aici, ar fi venit spre casã, doar cã a luat-o cineva si o tine în casã”, mi-a spus bãrbatul. Am sunat un coleg si l-am rugat sã vinã sã mã ia de la iesirea din Muntenii de Jos spre Lipovãt, dupã care bateria de la telefon a murit”, mai spune protagonistul povestii.

A umblat pe la tomberoane, la Vaslui, sperând cã vreun om al strãzii a zãrit-o pe Daisy prin oras

“Am plecat pe jos spre Vaslui, pentru cã masina colegului nu mai venea. În drum, am întrebat zeci de oameni, din casã în casã, dacã nu au vãzut o cãtelusã albã. Peste tot, acelasi rãspuns: nici urmã de Daisy. Într-un final, am ajuns la masinã, la podul de la Cuvas. Mi-a trecut prin minte cã a plecat spre Vaslui, asa cã am sunat la ecarisaj. Nu gãsiserã nicio cãtelusã albã. Am mers si pe la tomberoane, unde sunt cei care umblã prin tot Vasluiul. Le-am spus cum aratã Daisy si i-am rugat sã mã sune, dându-le telefonul meu, dacã o vãd pe undeva. “Înarmat” cu 100 de afise, din care Daisy privea cu inocentã cãtre lumea din jur, m-am întors în Munteni. Casã cu casã, om cu om, copil cu copil. Am discutat cu multã lume din acest sat. Am primit informatii contradictorii, asa cã am mers si peste dealuri, la Munteni Râpã, uitându-mã dupã labe de cãtei, care se vedeau destul de bine dupã ploaia de peste noapte. Însotit de trei copii, am strãbãtut toate ulitele de la Munteni, toate dealurile din jur, strigând dupã Daisy. Am cãutat-o chiar si în vii sau lanuri de porumb, pentru cã mi se spusese cã fusese vãzutã în multe locuri. “E pe ulita din centru”, “Am vãzut-o acum, se juca alãturi de un cãtel negru”, “E în fatã la Munax”. Asa îmi spuneau oamenii, iar eu alergam dintr-un loc în altul, sperând cã o voi gãsi. De fiecare datã, era alarmã falsã, însã continuam sã o strig, sperând cã mai este în viatã. Aproape 6 ore am cãutat-o pe Daisy, a doua zi, numai în sat. Am ajuns chiar si la casa bãtrânului amãrât, din ziua precedentã, pentru cã un copil spusese cã, acolo, este o fatã la 20 si ceva de ani care o vãzuse pe Daisy, cu o searã înainte. Fata respectivã, Bia, cum îi spuneau copiii, spusese cãtre alti copii cã asteaptã sã se facã noapte, sã ia cãtelusa albã acasã. Nu am gãsit-o pe Daisy nici acolo. Am mers pe la baruri, pe la magazine, prin toate colturile Munteniului, inclusiv în Munteni Râpã, unde sunt niste stâni. Cãtelusa pãrea sã fie de negãsit. Mi-am spus cã, dacã ar fi murit, ar fi trebuit sã-i gãsesc lesul pe undeva. Ori, simteam cã este în viatã, acolo în sat, dar nu reuseam sã aflu unde stã”, explicã interlocutorul.

Final cu scandal: “Am sunat la 112, sã spun cã am cãtelusa sechestratã la Muntenii de Jos”

Cel care ne-a povestit aceste fapte spune cã, într-un moment în care nu credea cã se va mai rezolva ceva, s-a produs o minune. Un telefon anonim l-a fãcut sã afle unde era tinutã Daisy. “Cãtre searã, m-am despãrtit de cãlãuzele mele, cei trei bãieti, si m-am întors la Vaslui. Dupã ce am rezolvat câteva probleme în oras, în jurul orei 21.00, am primit un telefon de la un numãr necunoscut. “Bunã seara. Dumneavoastrã ati mers azi prin Munteni, cãutând o cãtelusã albã, bichon?”, a spus vocea de la capãtul firului. “Da”, am rãspuns. “Vedeti cã bichon-ul dvs. este la o femeie, Cristina I. o cheamã (nu-i voi da numele întreg, desi poate ar trebui), l-a gãsit de ieri si îl tine acasã la ea”, a spus persoana. Am simtit bucurie si revoltã, deopotrivã. Fusesem prin zonã, o strigasem la Daisy, dar ea nu putea sã rãspundã pentru cã era tinutã cu forta de acea femeie. Am rugat mai multe rude sã vinã, sã meargã cu mine. Am sunat si la 112, spunând cã am un cãtelus pe care îl caut de 48 de ore, iar acum este tinut cu forta de o familie din Muntenii de Jos, care nu vrea sã mi-l dea. “Dacã nu vrea sã vi-l returneze, sunati la Politia Municipalã si vom gãsi o solutie”, mi-a spus politistul de la IPJ. Chiar si pe primarul Muntenilor de Jos l-am sunat, rugându-l sã mã ierte pentru ora la care sun, dar as avea nevoie de ajutorul domniei-sale, pentru a o recupera pe Daisy. Am ajuns într-un suflet la casa femeii unde mi se spusese cã este tinutã Daisy. Vãzând atât de multi oameni la poartã, femeia a scos-o afarã pe Daisy, bâlbâindu-se si spunând cã gãsise bichon-ul în curte, cã intrase singur si cã nu stia al cui este si dorea sã-l pãstreze pentru copiii sãi. Când m-a vãzut, Daisy a început sã dea din coadã. Am luat-o în brate, era fericitã cã mã vede, dãdea din coadã întruna. Asa am gãsit-o pe cãtelusa noastrã dragã, dupã o aventurã ca în filme. Îmi pare rãu cã acea femeie a preferat sã o ascundã pe Daisy, desi stia cã o caut peste tot de douã zile, în loc sã facã un minim efort sã mã caute, pentru cã afisele mele erau peste tot. Le multumesc tuturor celor din Muntenii de Jos, care m-au ascultat, mi-au dat sfaturi, m-au îndrumat, chiar dacã, de cele mai multe ori, au fost alarme false. Multumirile mele sunt si pentru cei trei bãieti, care m-au dus prin toate locurile din Munteni, ajutându-mã sã o gãsesc pe Daisy. Am si un sfat pentru cei care îsi pierd cãtelusi la care tin foarte mult: nu încetati sã-i cãutati, lãsati pozele lor peste tot, încercati sã discutati cu cât mai multã lume. Cineva o sã vã sune, într-o bunã zi, si o sã vã dea o veste bunã, asa cum am primit si eu, vineri noaptea”, ne-a spus protagonistul povestii.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.