SUFLET Se împlinesc azi trei decenii de când huseanul Ioan Alexandru Anghelus, “poet al cailor” si “un vechi cãutãtor de pãsuni”, asa cum el însusi se socotea, s-a stins din viatã. Avea doar 49 de ani, când destinul a pus un punct nedrept, nu doar vietii unui om atât de iubit de cei din jur, dar si drumului unui cãrturar în sufletul si în manuscrisele cãruia erau o multime de gânduri, care îsi asteptau, nerãbdãtoare, iesirea în lume. Toti cei care l-au iubit pe “Anghelus, poet de Husi”, îi închinã azi un gând si o amintire. “Îi plãcea sã pierdem noptile cu toti prietenii nostri, în Casa de Culturã, recitând poezii. Era un om frumos sufleteste”, povestea bibliotecarul Constantin Donose, unul dintre husenii cu care poetul Anghelus a împãrtit o prietenie frumoasã.
Ca multe alte personalitãti cu care Husul se mândreste acum, nici Ioan Alexandru Anghelus nu a fost husean de bastinã. Dar felul în care a iubit acest oras, cu oamenii si locurile sale, surprinzând cu atâta sensibilitate si devotament, o lume de care s-a atasat iremediabil, l-a transformat nu doar într-un fiu al urbei, dar si într-un motiv de mândrie localã. S-a nãscut în 1937, în satul Nuci, judetul Ilfov. A urmat liceul la Bucuresti, apoi a fãcut Facultatea de Românã-Istorie. Viata l-a adus la Husi, unde a fost profesor trei decenii la “Cuza Vodã”. Fostii elevi îsi amintesc, nostalgici, de profesorul Anghelus, atât de cald si de bun, încât învãtai Limba Românã de drag, nu anevoie, cum azi li se mai întâmplã unora, din pãcate. Scrierile sale, despre care cunoscãtorii au spus de atunci cã meritã loc de cinste în rafturile alese ale literaturii române, au rãmas, din pãcate, fãrã rãsunetul meritat. Vremurile si oamenii potrivnici scriitorilor de provincie – sau poate mintilor laminate cu adevãrat – au împiedicat o ascensiune pe deplin cuvenitã. Husenii, în schimb, l-au iubit pentru poeziile sale, pentru proza sa si pentru devotamentul didactic. De aceea, azi, la împlinirea a 30 de ani de la trecerea sa în nefiintã, Primãria, Biblioteca, Casa de Culturã, dar si cenaclul care îi poartã numele, au organizat, în sala mare a Primãriei, începând cu ora 11,00, un simpozion în memoria sa.
Scria si rostea poezie cu o plãcere de bard din Evul de Mijloc, socotindu-se <<…poetul cailor, un vechi cãutãtor de pãsuni>>
SENTIMENTE „Era un vorbitor de vocatie si har, un hermeneut adânc, dar zicerea sa avea limpezimea ce-o fãcea pãtrunzãtoare si pentru cel simplu si cel complex si pentru cel stiutor si cel nestiutor. Continua traditia dascãlilor exemplari din galeriile vestitelor licee ale României de dinainte de comunism. Ilustra la fel de bine si pe cãrturarul rafinat, pe care-l întâlneai în acele timpuri nu doar la Bucuresti, Iasi sau Cluj, ci si la Fãlticeni, Bârlad, Tecuci, Roman, Brãila, Muscel, Botosani, Dorohoi, Sighisoara. Centralismul cel ucigãtor de valori spirituale în tot cuprinsul românesc, ce dãduse peste margini în socialism, îl condamnase pe el, ca si pe atîtia intelectuali trãitori în provincie, la o existentã anonimã. Ion Alexandru Anghelus, munteanul de lângã Bucuresti, statornicit prin jocul întâmplãrii la Husi, se bãtea cu acest malaxor. Citea aproape tot, era la curent cu ce se petrecea important nu numai în cultura României, dar si în cea universalã. Dãruia cunostintele sale vaste elevilor si izbutise sã teasã (împreunã cu Theodor Codreanu) un climat spiritual elevat în Husi, din care au iesit si cîtiva scriitori. Scria si rostea poezie cu o plãcere de bard din Evul de Mijloc, socotindu-se <<…poetul cailor, un vechi cãutãtor de pãsuni>>. O viatã întregã, una curmatã dureros de devreme, Ion Alexandru Anghelus a cãutat si a gãsit, pentru sine si pentru altii, pãsunile curãtiei morale”, spunea scriitorul Grigore Ilisei, într-un articol despre Ioan Alexandru Anghelus si intitulat „Un cãutãtor al pãsunilor curãtiei morale”.
