PRECIZARE…Corneliu Bichinet nu se lasã. Tine cu orice pret sã ne înjure, la noi în casã, pentru cã am avut curaj sã scriem despre micile sale aranjamente, politice si personale, din judet. Ne este dor de Cascaval Stãnescu, poetul anonim din perioada când veselul nostru negrestean era senator PRM, un cavaler al dreptãtii care credea în izbãvirea celor care trãiesc pe Valea Tutovei. Astãzi, liberalul Corneliu Bichinet este plin de venin. Frustrãrile sale ajunse la o cotã alarmantã produc pamflete de primãvarã, un fel de romicãrii întinse pe zeci de rânduri. Din respect pentru institutia dreptului la replicã vom publica lunga povestioarã a lui Corneliu Bichinet în forma în care ne-a trimis-o, fiindcã ceea ce urmeazã mai jos, oricât de subiectivi am fi, nu este nici pe departe o operã literarã. Mai degrabã este o replicã neinspiratã si tãioasã a unui liberal grãbit, care aleargã de la SPA, la cafenea! De asemenea, cititorii nostri, care sunt cu mult mai inteligenti decât noi, vor aprecia cum se cuvine aceastã asa-zisã palmã, pe care profesorul Bichinet ne-o dã, dupã ce ne-a scos în fata clasei.
Pamflet de primavera
Rânza si Matul Gros
Matul Gros dormea greu. Se zvârcolea de câteva ceasuri, când pe o parte, când pe cealaltã, cu cârcei si întepãturi, cu chinuri groaznice, nãclãit puturos, jilav si burdusit, dupã ce, prin intermediul Rânzei, mâncase tot de la douã praznice, resturile de la aniversarea Apãrãrii Civile, plus câteva borcane cu zacuscã rãsfiartã, din productia anului 2000, aduse de un edil din sudul judetului ce stã cam rãu în sondaje.
Tot ce eliminã Rânza, se stie, intrã-n Matul Gros… Groaznic! Domnul Mat nu mai rezistã, cambreazã, dã rateuri pestilentiale si are scãpãri tulburãtoare din ce în ce mai des. Are cosmaruri. Îl viseazã, probabil, pe Romeo Cretu, care scrie o scurtã dramã, în care, el, Matul Gros, stã spânzurat – vai ce imagine! -, de-o stãnoagã, iar cel care îl salveazã, ironia destinului, e tocmai Bichinet, ce se apropie blajin cu-n iatagan, si-n loc sã îl înfingã în coaste, cum ar merita, spintecã funia ceruitã. Se-aude o cãzãturã…. Sursele noastre spun cã de fapt sunt cinci flatulatii Kalashnikov, cu miros de carbid, în serie, care produc dezastru în redactie: Aurina dã ochii peste cap si lesinã, iar Rânza – ca orice sef responsabil – , se aruncã de la etajul 666 al Redactiei, acoperit într-un nor gros de zgurã si fum. Restul nu mai conteazã. Sursele noastre spun cã toti trecãtorii fug speriati spre Copou, Turistii de la “Europa” si “Racova” au îmbrãcat costumele speciale de protectie contra armelor chimice si biologice de nimicire în masã. Si-asta numai dupã câteva pârturi marca “Rânza & Matul Gros” din “Tara lui Stefan cel Mare”.
În fine, într-un târziu, SMURD restabileste ordinea în municipiu, însã, sursele noastre spun, cu mâna pe cord, cã jumãtate din populatia Negrestiului (plus zona) suferã de o sãptãmânã de groaznice arsuri traheice si vãrsãturi sporadice.
Matul Gros viseazã. Are cosmaruri. Se vede la Negresti. Face investigatii, toate menite sã multumeascã Rânza si pe cei ce-o alimenteazã cu de toate. Venim acusi cu detalii, însã, momentan, ne preocupã “investigatiile” pe care, tras si supurând le face Matul… Descinde la primãrie.
Îngurgiteazã tot. Îsi exprimã în acelasi timp nemultumirea. Matul Gros nu se face cu piscoturi si resturi de la bal, Speciala, ori liceu, nu, asta sã fie clar! Pãi, când se alimenta Matul Gros la întâlnirile cu oamenii lui Bichinet, numai o singurã datã a halit 17 (!!!) fripturi. Sursã sigurã: Theo Istrate si alti ziaristi, care au rãmas flãmânzi. Matul Gros strecoarã câteva sarmale în buzunar si iese discret pânã în piatã. Sursele noastre spun cã aici se dãrâmã-construieste. Alte surse spun cã Matul Gros intrã la sediul somajului. Aici e greu sã gãsesti ceva de mâncare. “Bichinet a închis “TWIN PEAKS”, de unde mã mai îmbãlsãmam si eu, de mã ducea Gicã la Vaslui ca pe un bustean…! Ah, ce vremuri…!”
Matul Gros intrã iar în primãrie. Pentru clarificãri. Pleacã apoi în statie. Aici se întâlneste, ca din întâmplare, cu un ciorditor din zonã ce îi aduce DOVADA. O traistã cu coji de portocale. Se jurã cã Bichinet si-a vândut pãmântul si a cumpãrat toatã productia de portocale (pe cinci ani) de la Pãltinis si Bãbusa. Portocalele le-o împãrtit, cu camioanele, pe la portile oamenilor. Toate lumea din Bãcesti trãieste cu portocale! Asta da stire.
Sursele noastre spun ca Matul Gros a mâncat dintr-o suflare 48 de mici, spre disperarea elevilor de la Todiresti, care fãcuserã chetã sã cumpere si ei mãcar unul, unul mic si ars…! Jale mare! Sursele noastre spun cã situatia degenera în scandal dacã nu pãsea prin zonã fiul lui Bichinet, înarmat cu o rangã, un topor, un burghiu, douã sãbii, trei pusti si un revolver. Salvãrile au plecat goale la Vaslui, deoarece cei bãtuti de pusti au fost transportati la Bucuresti, Constanta, Istanbul si Viena. Vã dãm detalii mai târziu…! Acum ne ocupãm de rãniti.
Matul Gros se usura dupã o tufã ecologicã. Sursele noastre spun cã – dar nu bagã mâna în foc -, au fost inundate satele Cioatele, Huc si Cotic. Oamenii asteaptã cu înfrigurare ajutoare de Guvern si UE. Acestea cam întârzie, si-asta îi înfurie pe cei etichetati ca fiind “416”. Matul Gros se-ntâlneste cu Orlando Furiosso. Acesta îi “varsã” informatii la greu. Cicã, un rom este traficant de persoane. Cicã, un politist a bãtut un copil. Cicã, o oficialitate localã dijmuieste depozitele. Cicã, niste hoti de lemne si-au scos bon. Toate acestea nu-l intereseazã pe Matul Gros. Îi spune lui Orlando Furiosso cã nu-l intereseazã decât “ceva”, orice, despre Bichinet. Atât. Matul Gros intrã iar în primãrie. Iese nervos. Se-ntâlneste cu o altã sursã de a sa. El Futadore nu stie nimic despre Bichinet, asa cã e nevoit sã-i mai dea Matului o tigaie cu 63 de mici sleiti.
În drum spre casã, Matul Gros are probleme. Fuge într-un tufis dincolo de Buhãiesti. Nu intru în amãnunte. Pute rãu de tot! Matul Gros a uitat sã facã niscaiva asigurãri pentru un fost militian cu care vrea sã se înrudeascã. Suna la câtiva (!?) oameni din zonã. Vreti nume? O sã le dau. S-a rezolvat. Îl frãmântã ceva. Se screme, se screme. Pânã la urmã se scapã în pat, în Redactie de fapt. E aproape dimineatã. Îi vine sila. Plânge. Se întoarce în scârnã si îl loveste fiorul liric – partea lui absconsã-, îi e dor, e coplesit de o dragoste neîmpãrtãsitã si crudã. Scrie cu degetul muiat în (scuzati!) scârnã, direct pe perete:
“Când noi, dragã, ne iubeam,
Prin cãcat ne tãvãleam.
Iarãsi de ne vom iubi,
Prin cãcat ne-om tãvãli!
Aceastã compozitie rãmâne în folclor drept “Balada lui Dãnut”. Noaptea e pe terminate. Vine dimineata. Alte griji, alte nevoi. Matul Gros se holbeaza în jur si rãmâne nãuc. Nimic din ce si-a închipuit nu s-a întâmplat. A fost doar un vis. Unul urât, murdar, murdar de tot !
P.S. I-ati împroscat pe rând, cu de toate, pe Cristea, Vrânceanu, Dan Marian, Mihalachi, Buzatu, Titi, etc. Tot ce scrieti despre mine, farsorilor, mã lasã rece. Si pe cei din jur, la fel.
Corneliu Bichinet
