La Vaslui, nici dacã s-ar mai naste Caragiale si Creangã n-ar face fatã la câte trãsnãi se-ntâmplã si le-ar trebuie douã vieti sã le punã pe hârtie. Aici s-a nãscut, a trãit si a ajuns om politic Dionisie Lefter, cel care s-a lansat la Primãrie cu douã partide deodatã si a rãmas fãrã nici unul. Acesta este contemporan cu nimeni alta decât directoare Boghitã de la PSD, care a candidat singurã pe un post la deconcentrate si a iesit pe locul doi. Nu mai vorbim de rusinea de a fi condusi de un prefect ungur si apoi unul oltean pentru cã niste beizadele de politruci nu s-au înteles de la ciolan. Si când te gândesti la ce oameni au plecat din acest judet în trecut si au ajuns mari la Bucuresti, te cutremuri. De la Cuza si Kogãlniceanu, pânã la comunistii Pauker si Gheorghe Gheorghiu Dej. Dar sã ne întoarcem la oile noaste. Cu Pãcalã care se întoarce la PNL si trebuie sã joace de voie, de nevoie cu Tãndãlita si Popa Soric. Pãi, cam asa s-a întâmplat si cu rãspopitul ãsta de Dan Marian, care vroind sã-i ia glanda lui Ciurariu s-a pricopsit si cu mândra de Polak pe cap. Cã de nu, de la toamnã se vor întoarce fiecare la cãsutele lor. Unul la Husi, la fabrica de pufuleti, altul la catedrã, la liceul de chimie si cea din urmã la negustorie. Sunt curios cum a rãspuns Marian la întrebarea pusã de Gorghiu, la Bucuresti, când a fost uns presedinte unic: „Ce culoare politicã ai Marinel?”. Pariu c-a spus: „Ca a lu’ tata, cã nu stiu s-o zic. Da’ era comunist!”. Sã ne fereascã Dumnezeu de burghezia comunisto-securistã, cã de la Revolutie încoace numai de ãstia avem parte.
