Iaşul şi-a vândut statutul de capitală după Unirea Principatelor Române pe un sac de promisiuni. Decăderea Iaşului după 1859 este catalogată de unii istorici, cel puţin din punct de vedere economic, drept „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit”, iar căderea economică se poate echivala „cu pierderile suferite în urma unui război”. În contextul împlinirii a 157 de ani de la Unirea Principatelor Române, „Ziarul de Iaşi” vă prezintă modul în care Iaşul a avut de suferit după strămutarea capitalei la Bucureşti şi felul în care promisiunile politicienilor de atunci, atât din Capitală, cât şi din Iaşi, nu au ajuns să fie respectate.
În 1862, Mihail Kogălniceanu propunea drept compensaţii pentru Iaşi consolidarea Universităţii, antrepozite, reducerea de taxe, realizarea de şosele în judeţ, transformarea Prutului în canal navigabil până la Ungheni şi o cale ferată care să lege Iaşul cu Bucureştiul. Propunerile lui nu au fost votate în Parlament.
La 157 de ani de la Unire, unele din aceste „compensaţii“ sunt de actualitate. Domnule prim-ministru, Iaşul, ca de altfel toată Moldova, are nevoie de infrastructură! Autostrada Iaşi-Tg. Mureş şi finalizarea şoselei de centură sunt două răni deschise; la fel, terminalul intermodal şi zona cargo de la Aeroport. Reduceţi diferenţele adânci dintre Moldova săracă şi Bucureşti!
Principala cauză a declinului Iaşului: centralizarea
Decăderea Iaşului după Unire a fost intens dezbătută şi la momentul strămutării capitalei la Bucureşti. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a arătat dorinţa de a oferi Iaşului compensaţii pentru „lovitura primită“ după „centralizarea serviciilor publice în Bucureşti“. „Nu voi cruţa nimic, spre a ridica, precum merită, oraşul Iaşi care a fost leagănul unirei“, spunea domnitorul într-un discurs ţinut la Bucureşti şi citat în volumul „Domnia lui Cuza-Vodă“, de A.D. Xenopol (1847-1920).
Problema centralizării instituţiilor este văzută şi de istoricii de astăzi principala cauză a decăderii Iaşului.
