EVOCARE… Astãzi se împlinesc 26 ani de la Revolutie. 22 decembrie e ziua în care zeci de mii de oameni au iesit în stradã si l-au fortat pe Nicolae Ceausescu sã fugã cu un elicopter. Imediat, institutiile publice au fost atacate de “teroristi” cu focuri de armã. Sub tirul de gloante, zeci de mii de oameni au cãzut victime. Milutã Moga, istoric si gazetar vasluian, prezintã în rândurile urmãtoare povestile a doi vasluieni, eroi ai Revolutiei din 1989. Eugen Ciurescu si Claudiu Filote si-au apãrat tara cu pretul vietii. “Nutresc speranta cã, citind aceste rânduri, tinerii de astãzi vor învãta o lectie de patriotism din tragismul teribil al copilului de 18 ani de la tristele episoade ale revolutiei române”, mãrturiseste profesorul Milutã Moga. Vã invitãm sã cititi douã povesti incredibile din timpul revolutiei de la 1989.
26 de ani – sperante si dezamãgiri
Zielele acestea se împlinesc 26 de ani de la declansarea evenimentelor din decembrie 1989, reunite sub genericul “Revolutia românã”, în timp ce unele voci vorbesc despre lovitura de stat datã de esaloanele doi si trei din structurile comunisto-securiste împotriva dictatorului Nicolae Ceausescu si a comorilor sale. Cert este cã întreaga tarã s-a aflat sub spectrul acelor evenimente, care vor cunoaste episoade dramatice cu accente tragice si în urma cãrora, peste 1200 dintre compatriotii nostri vor fi ucisi. Alte câteva mii vor fi rãniti sau vor fi supusi arestãrilor si torturilor. Ca istoric si gazetar am încercat sã descos cât mi-a fost posibil firele acelor intrigi petrecute în spatiul carpato-danubiano-pontic. Au concluzionat dupã lungi meditatii, cã evenimentele trebuiau sã se producã pe fondul miscãrilor din tãrile vecine si, firesc, România nu putea lipsi. Asdar, au fost douã componente: una extremã, decisivã si una internã, ma întâi sovãilenicã, dar asemenea acumulãrilor de apã, în cele din urmã, avea sã loveascã cu putere în nãvalnicul decembrie 1989. Miscarea trebuia sã se declaseze la Iasi, ca o reactie în lant sã continue la Timisara, Cluj, Brasov, Constanta si Bucuresti, fiind imaginar semnul crucii pe harta României. Planul era bine gândit, iar distantele mari dintre localitãti îngreunau interventia trupelor. Un fapt banal mi-a atras atentia. În acele zile la Iasi se spunea în cotidianul “Sportul popular” cã urma sã se desfãsoare Dinamo-Viada la tir. Asadar, cei mai buni tintasi din trupele M.I. erau prezenti în capitala spiritualã a Moldovei. Cercetând calendarul sportiv al Federatiei Române de tir aveam sã constat cu stupoare cã aceastã competitie se desfãsurase în varã, la poligonul Tunari, de lângã Bucuresti. Rezultã cã sub masca competitiei de tir, elita tintasilor era chematã sã se opunã revolutionarilor. Sub presiunea evenimentelor de la Timisoara, efectivele au fost transferate într-o noapte în mare grabã. Unii dintre ei aveau sã-si uite lucruri personale, între care si câteva treninguri pe care era inscriptionat “Dinamo”. La Iasi au fost luate si alte mãsuri care sã preîntâmpine miscãrile populare. Pe unele clãdiri plate, cãmine sau crese de copii, au fost desenate, cu vopsea fosforescentã, semnale pentru helioporturi. Statiile de tramvai din Piata Unirii au fost desfiintate pentru evitarea aglomeratiei, deoarece de aici urma sã se dea semnalul revolutiei. Din pãcate, unele trãdãri au fãcut ca miscarea sã esueze si sã fie operate arestãri. Pe de altã parte, din Basarabia veneau stiri alarmante cã rusii mascaserã numeroase trupe la malurile Prutului pentru o iminentã interventie. Un alt fapt care trebuie mentionat este acela cã în incidentele de la Timisoara au fost împiedicati si militari maghiari. La intrarea dinspre Nãdlac, în primul oras unguresc, în incinta unei unitãti militare se aflã un monument cu urmãtoarea inscriptie “în memoria ostasilor maghiari cãzuti în evenimentele din decembrie 1989 din România”. Acum, dupã mai bine de un sfert de veac de la evenimentele din 1989, vãrsãm o lacrimã fierbinte pentru eroii cãzuti. Jertfa lor este umbritã de ticãlosia impostorilor care au pus mâna pe putere si au distrus truda unui popor. Zeci de mii de spãgari au fost declarati revolutionari, beneficiind de numeroase avantaje. Liderii neocomunisti, în cârdãsie cu unii reprezentanti ai justitiei, au clasat dosarele revolutiei. Oprirea publicã româneascã si mai ales muncitorimea trebuie sã cunoascã adevãrul. Pentru edificare, vom prezenta pe doi dintre eroii vasluieni si destinele lor.
Doi eroi, douã destine
În epopeea din decembrie 1989 s-au aflat si numerosi vasluieni, fie ei tineri sau mai vârstnici, fie civili sau militari. Astãzi ne vom opri la doi dintre eroii acelor evenimente, dar ale cãror destine au fost diferite. Primul dintre ei, cãpitanul ar fi aniversat pe 9 decembrie a.c. 26 ani de la celebrarea cãsãtoriei, când si-a unit destinul cu aleasa inimii lui, Liliana. Dupã câteva zile a trebuit sã-si pãrãseascã familia recent întemeiatã, chemat de jurãmântul cãtre tarã. Începuse Revolutia si el, vasluianul Claudiu Filote trebuia sã fie la datorie. Împreunã cu camarazii sãi parasutisti au primit misiunea sã apere Ministerul Apãrãrii Nationale, de existenta cãruia avea sã depindã izbânda poporului român. Aici, asupra acestui obiectiv, se concentraserã fortele teroristilor, din pãcate necunoscuti nici astãzi. Se trãgea îndrãcit de pe terasele blocurilor alãturate. Focul concentrat stânjenea mult desfãsurarea în dispozitiv a celor care, cu pretul vietii, apãrau clãdirea. La un moment dat, o rafalã blestematã avea sã muste hulpav din trupul plutonierului Floricã Ursu, camarad apropiat al lui Claudiu. Dintr-un salt, avea sã fie lângã rãnit, acordându-i primul ajutor. Sub ploaie de gloante, îl transportã la una din masinile aflate în apropiere cu gândul de a-l duce la spital, însã în timp ce se afla aplecat asupra rãnitului, un glonte tras cu dibãcie feroce dintr-o puscã cu lunetã, îl loveste mortal. De altfel, cam la toti mortii revolutiei, loviturile de gratie au survenit în punctele vitale cap-inimã. Se poate aprecia cã mârsavii autori au fost oamenii mortii, pregãtiti special pentru a semãna durere si doliu. Asa avea sã-si gãseascã sfârsitul tânãrul Claudiu Filote, nãscut la 30 iulie 1964 în Vaslui, într-o familie de muncitori. Lãsa în urmã doi pãrinti îndurerati, a cãror sãnãtate avea sã fie zdruncinatã dupã acest tragic eveniment. A lãsat o tânãrã sotie dupã doar douã sãptãmâni de convietuire. În cele douã case, doliul a devenit o permanentã, candele arzând fãrã întrerupere, iar lacrimile nu au încetat sã curgã. Plecarea lui Claudiu la cele vesnice reprezintã un gol ireparabil, cu adânci rezonante pentru cei dragi.
Un al doilea erou vasluian este tânãrul, pe atunci, Eugen Ciurescu. Aveam sã-l cunosc la un an dupã tragicele evenimente din decembrie 1989. Din primul moment am fost cucerit de chipul frumos al adolescentului de 19 ani, care vãzuse lumina zilei la 12 iunie 1971 în Sãlceni, comuna Tutova, într-o familie de tãrani. La prima vedere n-am remarcat semne particulare si nici nu-mi închipuiam sã aflu lucruri grozave despre el. Privindu-l cu atentie, examinându-l cu migalã, si mai ales discutând cu el, am aflat lucruri zguduitoare. Tânãrul scund, timid si cu o atitudinea feciorelnicã s-a aflat în acele zile fierbinti la confluenta dintre viatã si moarte. Iatã cum s-au prezentat faptele povestite de interlocutorul meu de atunci. A terminat Liceul “Stefan Procopiu” din Vaslui în vara anului 1989, iar în toamnã a fost încorporat la o unitate militarã din Câmpina. Evenimentele din decembrie l-au gãsit la datorie. În ziua de 21 decembrie, la prânz, dupã faimosul discurs al “odiosului” s-a dat alarma de luptã si douã companii, între care si cea a lui Eugen, s-au deplasat la Bucuresti. Au fost clipe de mare încordare. Era un vacarm de nedescris, iar în capitalã era un adevãrat asediu. Sub impulsul nesãbuit al unor indivizi ce puseserã mâna pe microfoane în sediul Televiziunii nationale, sistemul militar national a fost debusolant. Actionau haotic, trupe de la M.Ap.N, de la M.I., taburi, tanchete, camioane grele, masini de pompieri si câte si mai câte. Dincolo de toate acestea, pe strãzi era multã lumea, îndeosebi tineri care demonstrau si cereau plecarea sinistrelor personaje ce conduseserã tara si chiar cereau cãderea comunismlui. Situatia era încordatã la maximum, iar în aer plutea o senzatie de o ametitoare coplesitate. Un singur cuvânt ar fi fost suficient pentru declansarea unui dezastru national. Copiii acestia de 18-19 ani, la care abia se mijise barba, trebuiau sã tinã de scut unui regim corupt si putred. Din pãcate, nu stim aproape nimic despre evenimentele din tarã. Ei n-au tras un glonte si nici nu au primit un asemenea ordin de la tinerii lor comandanti. Asta îmi relata cu lacrimi în ochi, Eugen. În schimb, avea sã remarce altercatiile cu unii civili, care reusiserã sã se infiltreze pritre cordoanele de militari, îmbrãcati în blugi si scurte blãnite si care, în loc de legitimatii dãdeau la o parte poalele scurtelor, lãsând la ivealã pistoalele plasate în lãcase spciale din dreptul genunchiului. Erou în grupuri de câte patru, cinci, lovind în multime cu o bestialitate de neînchipuit. Ei au fost cei care târau copii, femei si bãrbati spre masinile gata pregãtite pentru închisorile Bucurestiului. Credea Eugen cã acestia erau de fapt teroristii rãmasi si, pânã în prezent, neidentificati. Dupã disparitia generalului Milea si plecarea precipitatã a dictatorilor, se pãrea cã viata va intra în normal. Din pãcate, nenorocirile aveau sã înceapã în noaptea de 22 spre 23 decembrie. La ora 3 dimineata, s-a dat alarma de luptã, iar compania lui Eugen a fost trimisã în dispozitiv, fiind îmbarcatã în trei autocamioane spre a se deplasa la Otopeni. O precizare importantã: avea sã remarce multi indivizi cu fete mãslinii, înarmati cu automate, dintre care unii dirijau chiar circulatia. Ce legãtura era între acestia si revolutie, naste un semn de întrebare. În preajma aerogãrii, la circa douã-trei sute de metri, au fost întâmpinati cu foc masiv. Din camionul în care se afla Eugen au fost ucisi 17 militari, aflându-se în rândul de mijloc, tânãrul avea sã fie acoperit de trupurile celor de pe margini. Încearcã sã se întoarcã, dar este surprins de o rafalã si mâna dreaptã este ciuruitã de la cot în jos. Alte gloante se lovesc de cãsti, fãcând un zgomot ca ploaia de varã pe tablã. A rãmas blocat între trupurrile camarazilor si simtea cã sfârsitul este aproape. Dupã o stare de toropealã, îsi revine, când strigãtul unui coleg cerea ca cei în viatã sã se salveze, sãrind din masinã. Face un efort supraomenesc si se rostogoleste pe asfalt. Este întâmpinat din nou de rafale si rãmâne lipit de pãmânt într-o baltã de benzinã. Avea sã zacã acolo aproape douã ore. Dupã strigãte disperate este urcat într-o masinã. Mult mai târziu avea sã afle cã fusese salvat de taximetristii din preajma aeroportului si dus la spital. I se amputeazã mâna dreaptã si îsi pierde si degetul mare de la mâna stângã. La picior avea câteva plãgi împuscate, iar pe spate si pe burtã avea arsuri de la balta de benzinã. Un suflet nobil, un colonel medic, husean de origine, apelând la prof. Lascãr de la Spitalul de Urgentã îi salveazã în cele din urmã mâna stângã. Dupã chinuri îngrozitoare, prima razã de soare i se iveste atunci când este trimis la un spital din Bologna, Italia. Dupã aproximativ sase luni, se reîntoarce în patrie, marcat psihic, dar si fizic, tânãrul vasluian primeste sprijinul familiei refãcându-si tonusul.
La ceasul discutiei cu el, mi-a cerut cu lacrimi în ochi sã nu-i divulg numele si sã-i mentionez doar initialele. Era dominat de un sentiment de fricã, indus, se pare, de fostii sãi superiori din vechile structuri ale Securitãtii, cã nu trebuie sã spunã nimic nimãnui despre tragismul pe care l-a trãit. Acum cred cã a sosit timpul sã-i spun numele, el fiind unul din eroii acelor vremi. Nutresc speranta cã, citind aceste rânduri, tinerii de astãzi vor învãta o lectie de patriotism din tragismul teribil al copilului de 18 ani de la tristele episoade ale revolutiei române. Ce diferentã enormã între modestia eroului si actul nesãbãuit al actualilor parlamentari, care si-au îngrosat recent câstigurile.
Prof. Miluta Moga
