ABANDON… Situatie alarmantã în Vaslui. Numãrul copiilor, care cresc departe de pãrintii plecati la muncã în strãinãtate, este în continuã crestere. Dacã anul trecut, în statisticile Directiei Generale de Asistentã Socialã si Protectia Copilului (DGASPC), numãrul minorilor cu unul sau ambii pãrinti plecati peste hotare se ridica la peste 3.500, iatã cã, anul acesta, situatia e mult mai îngrijorãtoare. Potrivit statisticilor furnizate de Inspectoratul Scolar Judetean (ISJ) Vaslui, numãrul copiilor cu unul sau ambii pãrinti plecati la muncã în strãinãtate se ridicã la peste 4.700. Rãmasi acasã, acestia se confruntã cu numeroase probleme, de la depresii si abandon scolar pânã la abuzuri fizice, sexuale si infractiuni. Mai multe informatii despre cum îi afecteazã pe copii absenta pãrintilor, cititi în urmãtorul interviu acordat ziarului „Vremea nouã” de Genoveva Zavate, psiholog clinician si psihoterapeut.
Foarte multi copii din Vaslui au pãrintii plecati la muncã în strãinãtate. Cum îi afecteazã acest lucru pe copii?
Despre copiii cu pãrintii plecati în strãinãtate s-a scris mult si s-au fãcut multe cercetãri în ultima perioadã. Ei reprezintã, într-adevãr, un grup vulnerabil ce poate fi expus unor riscuri, însã aparitia unor consecinte negative nu este obligatorie. Consecintele negative sunt, de fapt, mediate de contextul familial. Astfel, în situatia în care este plecat doar tatãl, problemele psiho-comportamentale sunt mai putine, având în vedere faptul cã mama este cea care continuã sã aibã grijã de copii. Nici în situatia în care pleacã amândoi pãrintii nu sunt riscurile cele mai mari. Este cazul în care copiii rãmân la rude din familia extinsã de care sunt atasati, iar problemele emotionale care apar sunt alinate prin atentie, afectiune si comunicare continuã cu pãrintii. E adevãrat cã supravegherea si controlul copiilor devine adesea o problemã, mai ales atunci când comportamentul lor este interpretat ca ceea ce pare si nu ca simbol al suferintei lor emotionale.
Existã riscul ca plecarea pe termen lung a ambilor pãrinti, mai ales la cei care vin rar acasã, sã redefineascã relatia pãrinte-copil în sensul în care copiii nu-i mai percep ca pãrinti din punct de vedere afectiv. Ajung sã confunde afectiunea cu partea materialã care, treptat, pare sã nu mai fie suficientã, indiferent de valoarea din ce în ce mai mare. Însã, la orice suferintã a persoanei de îngrijire (bunicã, bunic, mãtusã, sorã, frate etc.), reactioneazã emotional, iar când se mai întâmplã sã se îmbolnãveascã grav sau chiar sã moarã, durerea este cea similarã pierderii unui pãrinte. În situatia în care mama este cea plecatã în strãinãtate, riscurile sunt mai mari. În primul rând, mama este principala persoanã de atasament. Apoi, relatia dintre pãrinti este mai des afectatã, ajungându-se la distantare, separare sau chiar divort. Uneori, plecarea la muncã reprezintã si un mod de rezolvare a problemelor de cuplu. Nu de putine ori, un tatã rãmas cu copiii dupã ce a fost pãrãsit de sotie poate prezenta atitudini sau comportamente inadecvate sau chiar abuzive fatã de copii. Însã, în munca cu oamenii, nu existã adevãruri absolute. Desi statisticile aratã un anumit model de comportament specific copiilor cu pãrinti plecati la muncã în strãinãtate, existã destule exceptii de la tipare.
Vârsta pe care o are copilul în momentul plecãrii pãrintilor este foarte importantã. La fel, dacã este un singur copil, doi sau mai multi frati, dacã a plecat un pãrinte sau altul sau ambii, dacã sunt îngrijiti de una sau de mai multe persoane în acelasi timp sau pe rând, cât de des comunicã pãrintii cu ei si calitatea comunicãrii, toate acestea sunt câteva dintre variabilele care construiesc drumuri diferite.
Cunoasteti astfel de cazuri?
În ultima perioadã, am întâlnit multi copii care se încadreazã în descrierile mele anterioare. Cel mai frecvent, sunt copii maturizati precoce si cred cã acest aspect reprezintã si principalul „avantaj” al plecãrii pãrintilor. Dar nu întotdeauna pentru cã da, sunt si copii la care sãnãtatea si dezvoltarea psihicã este afectatã, care încep sã aibã rezultate scolare mai slabe, probleme de relationare cu colegii, absenteism scolar care poate merge pânã la întreruperea scolii, comportamente deviante sau chiar antisociale care-si pun amprenta asupra personalitãtii în formare. Ajung sã intre în conflict cu persoanele care-i îngrijesc, testându-le limitele, doar-doar vor observa vreo formã de afectiune neconditionatã. Însã, de cele mai multe ori, sunt criticati, comparati sau abuzati în diferite moduri, cel mai frecvent emotional si fizic.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât va fi mai afectat de lipsa de afectiune parentalã. Asa se explicã cum copii din aceeasi familie, dar de vârste diferite, percep si-si doresc pãrintii în mod diferit. Un adolescent care comunicã cu pãrintii în mod regulat va avea mai putinã nevoie de prezenta lor, comparativ cu fratii lor mai mici care, desi la nivel rational înteleg foarte bine situatia, la nivel emotional manifestã altceva, dorinta ca pãrintii sã se întoarcã sau sã-i ia la ei, sã se împace chiar dacã sunt divortati de ani buni. Unii adolescenti si chiar preadolescenti care au sustinere emotionalã din partea rudelor afirmã cã nu au asteptãri si nici nu-si doresc sã se mute la pãrinti pentru cã nu pot renunta în primul rând la prieteni.
Pânã la 3 ani, copilul resimte o teamã puternicã la separarea de pãrinti, care conduce adesea la dezvoltarea unei tulburãri de atasament, iar absenta prelungitã a mamei nu poate fi toleratã fãrã o suferintã profundã emotionalã si psihologicã. Spre 5-6 ani apare vina cã ar fi fãcut ei ceva gresit, iar frica de abandon se poate mentine în alte forme si în viata de adult.
La fel de traumatizantã este si „pasarea” copilului de pânã la 6 ani la mai multe persoane de îngrijire sau la mai multe domicilii. Când copilul este mai mare de 6 ani la plecarea mamei sau a ambilor pãrinti, riscurile psiho-emotionale sunt mult mai scãzute pentru cã are format deja un stil de atasament, iar dezvoltarea cognitivã îi permite sã se exprime si sã înteleagã mai bine schimbãrile si deciziile pãrintilor. De aceea, va suporta separãrile multiple sau stiluri parentale diferite chiar dacã îi va fi dor si se va îngrijora pentru pãrinti sau pentru pãrintele plecat. La vârste mai mari, apar conflicte de loialitate, tendinta de a se alia cu unul dintre pãrinti, mai ales atunci când nu existã o bunã comunicare între pãrinti. Va încerca sã-si protejeze pãrintele rãmas, arãtând în exterior doar putin din durerile sale sufletesti. Unii pãrinti, mai ales cei care au probleme de cuplu, comunicã preponderent prin intermediul copiilor, iar acestia înteleg foarte repede ce-si doreste fiecare sã audã, ceea ce conduce la un fel de manipulare emotionalã.
Am cunoscut si copii care, desi erau afectati de absenta pãrintilor, se mobilizau spre autoperfectionare, compensând lipsa afectiunii cu performanta scolarã ridicatã. Asta nu înseamnã cã nu este nevoie de consiliere psihologicã si la aceastã categorie de copii. La ei, locul sentimentelor îl ia o întelepciune controlatã, bazatã pe principii rationale, pentru a nu veni în contact cu sentimentele de pierdere. Este important sã-si recunoascã trãirile si nevoile emotionale, tocmai pentru a si le împlini în cel mai adecvat mod. Din relatãrilre lor, am observat cã viata pentru ei este o încordare continuã, în ciuda modului superficial pe care-l etaleazã. În traumele de separare sau de pierdere, procesul de vindecare este cumva incomplet pentru cã o parte a personalitãtii trãieste în trecut, în amintiri dureroase, iar o altã parte continuã sã trãiascã negând sentimentele care amintesc de traumã.
Ce solutii credeti cã ar trebui implementate pentru a preîntâmpina cazurile de depresii, abuzuri, cu care se confruntã multi copii cu pãrinti plecati în strãinãtate?
Solutiile sunt la pãrinti. Dorinta de a conta în ochii celorlalti reprezintã o influentã fundamentalã asupra comportamentului fiecãruia dintre noi, indiferent de vârstã. Nimãnui nu-i place sã fie situat într-o pozitie de inferioritate. Copiii au dreptul sã fie informati si sã participe la deciziile pãrintilor de a pleca la muncã în strãinãtate. Sunt cazuri în care pãrintii îsi anuntã copiii în ultimul moment despre plecarea lor sau, si mai grav, pleacã fãrã sã spunã unde si pentru cât timp. De exemplu, o mamã i-a spus fiicei ei cã pleacã sã cumpere lapte si a ajuns tocmai în Scotia, iar alta le-a promis copiilor cã-i însoteste la o serbare a doua zi, iar când s-au trezit, ea era deja plecatã. Sperantã, dezamãgire, neîncredere, furie, izolare, tristete pânã la adevãrate simptome depresive se instaleazã si tulburã viata psihicã a multor copii pe care pãrintii considerã cã-i protejeazã neinformându-i.
Însã, pentru ca pãrintii sã aibã cea mai bunã atitudine în relatia cu copiii lor, este nevoie ca ei însisi sã fie informati prin campanii media de constientizare a consecintelor negative ale plecãrii lor la muncã sau prin programe de educatie parentalã. Asa cum multi dintre pãrinti fac cursuri pentru a învãta o limbã strãinã, pot participa si la programe de parenting pe acest subiect sau pot apela la servicii de consiliere psihologicã. Poate n-ar fi rãu ca la dosarul de plecare în strãinãtate sã existe si documente care sã ateste cã au „absolvit” astfel de cursuri si, prin urmare, si-au pregãtit copiii.
Anul acesta, în luna mai, s-a implementat un program potrivit cãruia fiecare plãtitor de asigurãri de sãnatate, adult sau copil, beneficiazã de trei sedinte de psihoterapie gratuite. Se constatã vreo crestere a numãrului de vasluieni care apeleazã la psiholog?
Ar fi grozav sã fie asa, chiar dacã cu trei sedinte de consiliere psihologicã nu se pot rezolva prea multe, mãcar ar fi un exercitiu de deschidere, de antrenament sau de educatie psihologicã. Cred cã este vorba despre consultatii medicale si nu servicii psihologice. Însã, existã servicii de sãnãtate conexe actului medical care sunt furnizate de psihologi în specialitatea psihologie clinicã, consiliere psihologicã, psihoterapie si psihopedagogie specialã (logopezi si kinetoterapeuti) si care pot face obiectul contractelor încheiate de casele de asigurãri de sãnãtate cu medicii de specialitate. Este vorba despre urmãtoarele specialitãti clinice: neurologie si neurologie pediatricã; otorinolaringologie; psihiatrie si psihiatrie pediatricã, reumatologie; ortopedie si traumatologie si ortopedie si traumatologie pediatricã; oncologie medicalã; diabet zaharat, nutritie si boli metabolice; hematologie; nefrologie.
Eu colaborez cu doi medici prin intermediul cãrora, unii pacienti devin beneficiarii acestor servicii psihologice, însã adresabilitatea este încã scãzutã. Stim cã mersul la psiholog nu este obligatoriu, asa cã chiar dacã primesc recomandarea si asigurarea cã nu-i costã nimic, cei mai multi pacienti, în special adulti, nu se programeazã. Altfel stau lucrurile cu pacientii copii pe care pãrintii îi însotesc si au grijã sã participe la cât mai multe sedinte de consiliere psihologicã. De multe ori beneficiazã si pãrintii de consiliere. Cred cã intervin si aspecte care tin mai degrabã de psihologia socialã. Desi suntem într-un judet mai defavorizat si multi oameni au probleme financiare, totusi ei evitã aceste servicii decontate prin casa de asigurãri de sãnãtate. Poate pentru cã ne raportãm la un anumit tip de valoare si „dacã nu costã nimic, înseamnã cã nu-i de calitate” sau poate intervine prejudecata, teama de evaluare negativã sau chiar confuzia datã de asocierea dintre psihiatru si psiholog.
Individualismul observat în ultima perioadã în tara noastrã determinã oamenii sã apeleze la psiholog mai mult ca altã datã si asta pentru cã sunt mult mai izolati, mult mai neîncrezãtori în ceilalti si nu mai comunicã sau nu mai au cui povesti despre ei. Ceea ce vreau sã spun este cã la psiholog nu vin doar oamenii care au sãnãtatea psihicã afectatã, ci si nelinisti sufletesti, dileme existentiale sau probleme de relationare.
Transmiteti, vã rugãm, un mesaj pãrintilor care au de gând sã plece în strãinãtate!
O familie este un sistem. Dacã o „piesã” nu functioneazã corect, întreg sistemul este afectat. Fiti sinceri cu copiii dumneavoastrã si nu le înselati asteptãrile!
