de Corneliu BICHINET
Eram copii când s-au lãsat la vatrã Costicã Pãduraru si Neculai Paraschiv. Fuseserã soldati în aceeasi unitate o vreme, la grãniceri, tocmai la Oradea, apoi au fost pe granitã, fiecare la pichetul sãu, acolo unde au învãtat de toate, multe lucruri bune. Au învãtat pentru tot restul vietii ce trebuie sã faci sã scapi de foame…!
Neculai Paraschiv era voinic din cale afarã, un pic ticnit, cinstit si harnic, de fapt, ca toti cei din rugul lor, robace si singuratic. Erau avuti. Pãmânt mult, în locuri diferite, iar tatãl sãu, pãdurar comunal peste douãzeci de ani îi învãtase pe toti ai lui, fete si bãieti, rostul trebii si munca. Aveau argati în ogradã, iar mai în fundul grãdinii, velnitã. Aici se fãcea tot anul rachiu, întâi al lor, apoi al celor ce plãteau. Coflitã, un mutilat de rãzboi, tigan de-aici, practic, trãia la velnitã si tinea toatã rânduiala, fiind unul dintre putinii oameni de pe la noi care nu se îmbãta…!
Costicã Pãduraru sedea mai în vale, la sosea. Erau si ei multi. Din douã cãsãtorii. Nutã, Tinca, el, Virgil si Milutã. S-au înfiripat binisor în timp, case, familii numeroase, copii buni, fiecare cu destinul lui. Pe Costicã Pãduraru îl cam luau în bãscãlie cei de seama lui, însã, dupã liberare si însurãtoare, lucrurile aveau sã se schimbe într-un mod neasteptat, radical. Se liberase alt fel de om, matur, serios si sfãtos. sedea tot pe lângã cei cãsãtoriti, cu stare, asculta, punea întrebãri si nu se repezea cu rãspunsurile, iar dupã ce se cãsãtori c-o fatã cu stare, din Tulesti, cu mult pãmânt, intrã în rândul din fatã al gospodarilor.
Se vedeau rar, însã se tineau de prieteni. Neculai Paraschiv cu ale lui, cu munca sa alãturi de ai sãi, la pãdure si la câmp, însurat din dragoste cu Rodica lui Vranciu, fatã din sat, Costicã Pãduraru, cu aceleasi treburi, pe pãmântul lui si-al sotiei sale, cuprins în cîtiva ani de copii si de griji.
Neculai Paraschiv muncea cât zece, unii ziceau cã aiurea, însã el stia ce stia. Era clar, armata îl marcase binisor si, lesne ar fi intrat în rândul celor candrii, împuscati într-o aripã, dacã cineva s-ar fi strãduit prin pãrtile noastre sã întocmeascã un altfel de clasament. Rodica înflorea si se fãcea tot mai frumoasã, însã copii nu putea sã aducã pe lume, desi, se stia în sat, vrâncestii erau destul de numerosi, buni de prãsilã. Ea era stearpã si, din pricina asta, nefericitã, stiindu-l pe bãrbatul sãu neîmpãcat cu gândul. Cã n-o sã aibã urmasi. Îi rãmãsese din armatã un limbaj criptic, vorbea de Hotãrâri de guvern, de Ordonante, de Regulamente, le numerota si fãcea apel la ele în orice împrejurare. L-ar fi râs satul, însã cine nu-i stia de frica lui Neculai Paraschiv…!?
Se zãrirã de departe, pe ulita ce ducea spre Cornesti, spre tarlale. Neculai Paraschiv pleca la coasã, Costicã Pãduraru se întorcea cu cãruta plinã de verdeatã, semn cã el începuse coasa mai devreme. Lângã Costicã, trei bãietasi cu pãrul roscat, aruncati binisor înspre socrul sãu, puchitati pe obraji si cu ochii ca cicoarea, îngrãmãditi unul în altul când au vãzut cã Neculai Paraschiv opreste în dreptul lor.
– Ptrrrââî, boalã, na…! He, hei, da de unde ai adus jderii ãstia, bre Costicã, bre…!? Neculai Paraschiv sãri din cãrutã si-i cântãri în bratele lui mari pe toti trei bãieti, deodatã, ca pe cârlani. Puternici, bre, n-auzi, tu…! Trei flãcãi…!?Mãi frate, mãi…! Bãrbatul nu se putea opri din vorbã, surescitat si bucuros de comoara leatului sãu, bãietii.
– Da, bre, ce sã fac si eu…!? se-alintã înfoiat Costicã Pãduraru. O sã vinã ele si fetele, n-ai tu grijã…! De parcã s-ar fi îndoit de treaba aceasta cineva… Dar tu…!?
– Eu, ce…!? Pe chipul lui Neculai Paraschiv se-abãtu un nor, o clipã, aproape imperceptibil. Tot te-am asteptat pe la noi…! Era un repros. De parcã n-am fi… N-ai mai fost pe la noi, de la nuntã… Muncã, muncã si iar muncã. Parcã am împãrãti pãmântul! Neculai Paraschiv umblã în traista vãrgatã si scoase în soare o carafã cu tuicã de prune, de-aceea, fruntea, cum numai la ei de gãsea. Ia si tu…! Hai, nu te codi…! La bãieti le dãrui câte un mãr, apoi trase si el o duscã zdravãnã.
– Tare-al naibii, spirt nu alta, zãu…! Costicã Pãduraru simtea cã-i ard bojocii însã nu se lãsã pânã nu terminã sticla împreunã cu Neculai, bucuros de întâlnire. Di, boalã, di, hai cã ne prinde amiaza si Neculai nici n-a ajuns la bucatã…! Diii…!
Acesta a fost momentul cel-a schimbat pe Neculai Paraschiv. Încercã sã batã coasa, însã nu-i iesea. Trase o brazdã – douã, apoi se poticni. Le dãdu drumul în voie la cei doi cai, apoi zvârli coasa cât acolo si se îndreptã spre pãdure. Muncise aici, cu tatãl sãu, de copil. Plantase, sãdise, sãpase, curãtase si tãiase. Avea amintiri multe dinspre acest petic de loc, dinspre Strãminoasa si Ruseni.
– Al dracului, Costicã…! Trei bãieti dintr-un foc si eu, nimic! Nimic. Omul sezu pe o cioatã de frasin, multã, multã vreme. Nu se gândea la nimic. Tãcea. Nu auzea, nu vedea. Se ridicã într-un târziu si plecã nãuc spre cãrutã. Înhãmã în tihnã si intrã în sat pe înserat, sã nu-l vadã nimeni asa, tulburat si trist. Se simtea singur. Era singur…
Neculai Paraschiv stia cã încep sã se miste lucrurile în sat. Vasile Paraschiv le împãrtise pãmântul, atât lui, cât si lui Gheorghe, lui Vasile si la cele douã fete, predase cazanul de tuicã noii rânduieli, scãpând astfel de puscãrie, însã se scufundã într-o beznã a mintii totalã si ireversibilã. În pielea goalã sub un cojoc de oaie, arãtã tuturor ce voiau sã-l asculte, sãtean sau trecãtor, spre coama dealului, spre pãdurea de stejari pe care o plantase si-o pãzise ca pe un odor atâta amar de ani, sintetizând totul într-o înlãntuire nãucitoare si simplã de cuvinte:
– Douãzeci de ani cucuieti…!
S-au întâlnit într-o searã, ca doi hoti, pe furis, atenti sã nu-i surprindã careva. Asa se ajunsese… Ca si azi!
– Tu ce crezi, o sã tie treaba asta!?
– Nu. Da’ n-am încotro! Eu am cinci copii de-acu’, nu-s ca tine, singur! Costicã Pãduraru nu stia dacã trebuie sã se bucure ori sã se teamã. Mâine mã înscriu. Tãcu o vreme. Am cinci copii. Nu mã pot lupta cu ei. Mã înscriu…!
– Costi, eu…! Vezi, dacã pãtesc ceva, mai ai tu grijã de Rodica…! Mã ascund o lunã, douã, fug de-acasã, însã la CAP tot nu mã înscriu. Nu. Nu-mi dau eu pãmântul tatei la altii, la comun! Eu nu vreau sã rãmân sãrac… N-am meserie, n-am copii, n-am decât bratele istea si pãmântul. Sã stii, fie ce-o fi, doar n-or sã mã împuste, eu nu mã trec…!?
Nu l-au împuscat pe Neculai Paraschiv. Nu l-au împuscat nici pe Nicã Croitoru si pe fratii lui, dar nici bine nu le-a fost! Prigoanã, pândã, biruri grele si dezrãdãcinare. Le-au dat cele mai rele pãmânturi, departe, dincolo de pãdure, sterpe si îmburuienate, pline de târsi si spini, sãlbãticite. Asa au muncit, asa au trãit. Greu, greu, greu…!
Au mers multi la scoli, la cursuri. Fie de tractoristi, mecanici ori soferi, fie de tehnicieni în viticulturã si pomiculturã. Costicã Pãduraru nu s-a înscris. Avea sã regrete mai târziu, petrecându-si cei mai frumosi ani ai vietii, cu târnãcopul sau hârletul, prin santiere îndepãrtate si reci. Nici Neculai Paraschiv n-a mers la meserie. Nici n-ar fi putut. Cei ca el erau exclusi de peste tot. Dati la margine, stigmatizati si ostracizati.
Neculai Paraschiv a rãmas cu cele nouã hectare ale sale, partea sa de la pãrinti si cu Rodica sa, mãcinatã între ai ei, ce-i cereau sã se întoarcã acasã si Neculai, pe care îl iubea, îl iubea asa cum era el, iute, aprig si mai mereu pus pe hartog. Omul muncea cu rost. stia ce vrea. Voia sã învingã, nu îngenunchea si nu ceda. Se lupta cu viata ostilã si amarã pe care i-o hãrãzise lui noua rânduire, orânduire ce pãrea sã le priascã celor care, mai înainte lucraserã cu ziua pe pãmântul lor, al paraschivestilor…!
A tãiat tufele, spinii, bãlãriile. Dupã douã-trei sãptãmâni a aprins tufarii si-a curãtat locurile. Nu se putea ara, din pricina rãdãcinilor si-a vitelor, asa cã, vrândÂnevrând, Neculai Paraschiv se mutã pe deal, cu cai cu tot, cu sape, hârlete si cazmale, înarmat cu securi si topoare. Îsi ridicã un bordei aici si, pânã-n toamnã, locul era curat. Unde s-a putut ara, a arat, a scurmat pãmântul pentru a însãmânta, unde erau povârnisuri a plantat vie, iar jur împrejur pomi si salcâmi, salcie, puiet de tot felul pe care i-a adus de pe unde s-a putut.
Se mirã satul. Se mirau si cei de la Sfatul Popular din comunã. Nu le prea pica bine cã, duminicã de duminicã sã cumpere sãtenii, ba pepeni ori harbuji, de la Neculai Paraschiv, cirese si pere vãratece, mere domnesti si gutui toamna. Muncea Neculai Paraschiv nu glumã! Rodica îi ducea mâncare într-un cos urias de papurã, sedea alãturi de el, pe deal, o zi-douã, apoi cobora acasã si avea grijã de pãsãri.
– Un prost, concluzionã la bufet Nedelcu, un fel de secretar al Organizatiei de bazã, un prost si jumãtate! sade ca ursul în vârful dealului si planteazã pomi si salcâmi. Am auzit cã se-apucã si de stupi, în primãvarã…
Nu i-a rãspuns nimeni. Oamenii si-au sorbit bãutura din pahare si-au iesit, fiecare cu grijile si gândurile sale. Costicã Pãduraru n-a plecat odatã cu ceilalti. si-a mai luat un rachiu si s-a asezat lângã tejghea, tãcut. A bãut calm. S-a ridicat apoi si s-a îndreptat spre Nedelcu.
– Prost, ai…!? si de ce, mã rog…!? ti-a mâncat din traistã…!? Jarc, jarc, douã perechi de palme! Poate se-aude pe undeva! avertizã tãranul. Ai pus tu, mãi, nenorocitule, vreun pom la viata ta, stii tu ce înseamnã sã ai o livadã, o pãdure!? Jarc, jarc! Putin mai apãsat de data asta. Seara bunã, dom’ gestionar! si Vezi, eu nu prea am fost pe-aici în astã zi. Sã n-avem vorbe…! Iesi în noapte, rãcorit si bine dispus.
A doua zi era sãrbãtoare. Costicã Pãdureanu îsi luã o secure la el, asa, pentru orice eventualitate, si începu sã urce deal dupã deal, cu nãdejde, pânã ajunse la pãmânturile leatului sãu. Erau tineri încã amândoi. Oameni la patruzeci de ani, maturi si bine legati, puternici. Neculai Paraschiv l-o purtat peste tot. si-n livadã, la vie, la stupinã, prin pãdurice, peste tot. Ca-n rai.
– Bre, Neculai, bre…! Costicã Pãduraru îsi strânse buzele. Dacã s-ar face mos Vasile pe-aici, cred cã te-ar lãuda, în sfârsit, si el, odatã! Pãi tu…! Eu, eu ce sã zic!? M-am pricopsit… Noroc de Didina cã are grijã de copii…! Plec lunea pe santier, vin sâmbãta, musafir pe-acasã…! Ce era sã fac…!?
– Asa-i! Ce era sã faci…!? Însã Neculai Paraschiv se gândea la altceva, la altã decizie a prietenului sãu. Reprosa acum, discret, acestuia, altora, tuturor, cã nu se opuseserã bãrbãteste, desi stie bine cã n-ai fi fost cm. Cum sã te-mpotrivesti valului ce vine nãprasnic si nemilos de peste tot…!? Asa a fost sã fie!
– si, tu….!? Cu salcâmii…? Nu ti s-a urât singur, aici, departe de sat…!?
– Deh, ce sa zic!? Dacã as fi avut un copil, unul mãcar, mâncam norii, zburam…! Asa, singur, aici, singur în sat. Mai bine cu pomii si cu copacii, iar salcâmii, vezi si tu, sunt în floare, parcã-mi tin loc de copii. Costicã, sã mai vii! Tu poti sã vii aici când n-oi mai fi nici eu, pentru cã, bag seamã, tu chiar întelegi ce vreau eu…!
– Eu…!?
– Da, tu, frate! stii cã eu tin dealul în loc, sã nu alunece, pun salcâmi, acestia cresc, puiesc, si-mi vor duce numele, ehehe…, departe, departe! Dealul acesta i-al meu pe veci. Aici e salcâmãria lui Neculai Paraschiv. Eu sunt acesta!
Focul a mistuit aproape tot. Pârjol. Ranã. L-au pus din mai multe colturi, sã nu poatã interveni nimeni! Satul privea rotocoalele de fum, clãbucii albi si înecãciosi, limbile sirete de parã, însã nimeni nu a schitat nici un gest. Oamenii voiau ca totul sã ardã! si-o ars! Dealul a rãmas plesuv si ghebos, amãrât si zdrelit de suferintã, suferintã care nu l-a doborât pe Neculai Paraschiv, desi nici mult n-a mai fost pânã a se întâmpla asta.
A curãtat, a tãiat, a cãrat si-a sãpat pãmântul, iar în cîtiva ani nimeni n-ar fi putut spune c-aici o mânã rea a pus foc. Neculai Paraschiv si-a adus alãturi de el doi nepoti, pe bãietii lui Gheorghe, apoi a pornit stâna. Întâi au drenat izvoarele si-au fãcut tarcurile, fânarul, apoi au adus animalele, cu mãgari cu tot, de la urmasii lui Simionescu, de la Vaslui. tibireac a stat cu ei o varã, sã-i învete închegatul si pregãtitul brânzei si-a urdei, apoi lucrurile au început a merge, binisor, bine, cum trebuie. Dupã ei s-au luat si altii mai tineri, asa cã dealurile noastre s-au albit de mioare si dulãi.
Am fost deunãzi pe-acasã. Am aflat cã bãietii lui Costicã Pãduraru au vândut tot, casã si pãmânt, unui om din Bungeni, unul ce si-a înstrãinat un rinichi prin Italia si credea cã s-a pricopsit, însã satul nu-i sigur de asta. Eu, nici atât. Tata mi-a arãtat un fânar nou si-un hambar pe cinste, desi, la cei optzeci si sase de ani ai sãi, eu nu prea le-as mai vedea rostul, iar când
l-am întrebat de unde a luat lemnul, mi-a rãspuns cam aspru:
– Da’ mai vinã si tu pe-acasã, ca sã nu crezi c-am întepenit pe-aici! Uite, din pãdurea pe care am plantat-o eu, tatãl tãu, în urmã cu douãzeci de ani si care-ti va rãmâne tie dacã o sã te întorci aici…! Ce, credeai cã numai Neculai Paraschiv a avut cap prin pãrtile noastre…!? El a fost întâi, noi dupã el, altii dupã noi si, tot asa, tu-i mama ei de viatã!
Am plecat seara spre Negresti. M-am gândit sã trec pe la Scutelnicu, pe la Gârceni si
l-am gãsit pe om cu tinerii satului pe stadion, ca-n tineretile sale. L-am ocolit pe Vlase, gândindu-mã cã în Pungestiul sãu or mai fi rãmas ceva urmasi de-ai americanilor, apoi am înflorit vãzând Laza si Puscasul. Dupã Puscasi, ca o ispitã, Poiana Cãprioarei si codru cât vezi cu ochii. În noapte, târziu, m-am scufundat în Negresti. Definitiv.
