SÃPTÃMÂNA PATIMILOR Deniile se sãvârsesc începând cu seara Floriilor, pânã în Vinerea Mare, când se cântã Prohodul Domnului. Cuvântul “denie” vine de la slavonescul “vdenie” si înseamnã “priveghere” sau “slujba nocturnã”. Deniile se sãvârsesc numai în douã sãptãmâni din timpul unui an bisericesc si anume: în sãptãmâna a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pãstrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Sãptãmâna Patimilor, pentru cã ele se sãvârsesc seara, potrivit troparului: “Iatã, Mirele vine în miezul noptii…” Astãzi, în Sfânta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos si de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Dom¬nului nostru Iisus Hristos. Iosif cel preafrumos este luat, ca preînchipuire a Domnului. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila. Invidiat de fratii sãi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapã. Tatãl lui este înselat de fiii lui printr-o hainã muiatã în sânge, spunându-i cã Iosif a fost rãpit si a fost mâncat de fiare sãlbatice. Apoi el a fost vândut ismailitilor cu treizeci de arginti, iar acestia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru cã stãpâna lui (sotia lui Putifar) s-a mâniat pe el din pricina curãteniei tânãrului, cã n-a voit sã sãvârseascã nelegiuirea împreunã cu ea, a fugit lãsând în mâna ei haina sa. Ea l-a grãit de rãu stãpânului sãu, asa cã Iosif a cãpãtat temnitã grea si lanturi. Apoi, în urma tãlmãcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfãtisat faraonului si a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împãrtirii grâului a fost recunoscut iarãsi de fratii sãi. Trãind într-un chip minunat toatã viata lui, a murit în Egipt si s-a arãtat ca un om plin de întelepciune, pe lângã alte fapte bune ale sale. Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Si Hristos a fost urât de iudeii cei de acelasi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginti, a fost închis într-o groapã întunecoasã, în mormânt. Sculându-Se de acolo prin El însusi împãrãteste peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere, conduce toatã lumea si ca un iubitor de oameni ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrãneste cu pâinea cereascã, cu trupul Lui cel purtãtor de viatã.
Pilda smochinului
În aceeasi zi mai facem pomenire si de smochinul cel care s-a uscat, pentru cã dum¬nezeiestii evanghelisti Matei si Marcu adaugã dupã întâmpinarea Domnului cu stâlpãri în Ierusalim aceastã minune. Marcu spune: “Iar a doua zi iesind ei din Betania, Domnul a flãmânzit. Si vãzând un smochin de departe, având frunze, a mers sã vadã de va gãsi ceva în el. Venind la el, n-a gãsit nimic decât frunze, cã nu era încã vremea smochinelor. Si a zis Iisus smochinului: <<Nimeni sã nu mai mãnânce rod din tine în veac>>“. Iar Matei spune: “Iar a doua zi, întorcându-se în cetate a flãmânzit. Si vãzând un smochin lângã cale, a venit la el si n-a gãsit nimic în el decât numai frunze. Si i-a zis lui: <<în veci sã nu se mai facã rod în tine>>. Si îndatã s-a uscat smochinul”. Sinagoga iudeilor este asemenea unui smochin, în care Mântuitorul n-a gãsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat si legea de la ei si i-a fãcut cu totul nevrednici. Dar dacã cineva ar întreba: Pentru ce oare un pom înverzit s-a uscat prin blestem dacã n-a gresit cu nimic? Unul ca acesta sã afle cã iudeii care-L vedeau pe Hristos cã fãcea tuturor totdeauna bine si cã n-a fãcut nimãnui nici cel mai mic rãu, socoteau cã are numai puterea de a face bine, si nicide¬cum puterea de a face rãu. Dar Stãpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut sã arate asupra oamenilor cã poate face rãu. Ca sã convingã deci poporul cel nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare si spre a pedepsi, ca un bun, nu vrea sã-si arate puterea Sa de a pedepsi cu omul, ci cu ceva care are o fire neînsufletitã si nesimtitoare. Mai este însã si o pricinã tainicã a uscãrii smochinului, ajunsã pânã la noi din bãtrâni întelepti, dupã cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul cãlcãrii poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui si-au fãcut acoperãmânt strãmosii nostri cãlcãtori de poruncã, Adam si Eva. Din pricinã cã n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca sã nu mai facã rod, care este pricina pãcatului. Iar cã pãcatul se asea¬mãnã cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceata plãcerii, lipiciunea pãcatului, iar în urmã, usturimea si iutimea constiintei. Istoria smochinului a fost asezatã aici pentru a ne îndemna la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã pentru a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem si-l trimite în focul vesnic. Smochinul uscat din Sfânta Evan¬ghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozeste pe cei care nu fac rod potrivit de virtute.
