MÃCELARUL LUI DUMNEZEU Astãzi este Ignatul, ziua în care, conform traditiei, este sacrificat porcul din bãtãturã. Nu unui zeu, ci pentru îndestularea familiei si pentru respectarea unei traditii pãstrate din tatã în fiu. Se presupune cã aceastã traditie ar înainta în istorie, chiar pânã la zeii antici. Semnificatia centralã a ritualului era moartea si renasterea, distrugerea si restaurarea. Odatã cu aparitia crestinismului a fost împrumutat foarte usor Sfântul Ignatie, împletindu-se mai multe legende pe seama lui. Dar între Sfântul Ierarh Ignatie, care a murit martir pentru Hristos, si legendarul Ignatie, care îsi omoarã tatãl din gresealã si apoi se cãieste devenind sfânt, este o mare diferentã. Cu toate acestea, românii încã mai taie porcul de Sfântul Ignatie, dar acum totul are alte conotatii si semnificatii.
Traditia tãierii porcului în preajma sãrbãtorii Nasterii Domnului este întâlnitã în marea majoritate a zonelor din tara noastrã. Nu poate fi numit gospodar tãranul care nu creste cel putin un porc în bãtãturã. Un an întreg îl hrãneste si îl îngrasã, astfel încât la iarnã slãnina sã fie cât mai groasã. De obicei, ziua când se înjunghie porcul este 20 decembrie, atunci când în calendarul ortodox este trecut Sfântul Ignatie Teoforul.
Porcul este însemnat în frunte cu Sfânta Cruce. Porcul nu mai primeste mâncare cu o zi înainte, pentru ca matele sã fie cât mai usor de curãtat. A doua zi, dis-de-dimineatã, înainte sã se trezeascã nevasta si copiii, ca sã nu le fie milã, gospodarul împreunã cu câtiva bãrbati din sat scot porcul din culcusul sãu. În timp ce ceilalti îl imobilizeazã, cel mai curajos îi aplicã lovitura fatalã. Dupã ce i s-a scurs tot sângele, este pârlit în foc de paie, lemne sau mai nou cu pompa de gaz sau benzinã. Urmeazã sã fie spãlat, uns cu un strat de sare, pentru ca soricul sã fie moale, si apoi acoperit cu un tol. Acum, cei mici au bucuria de a sta deasupra porcului. Pasul urmãtor este cernãtuirea sau transarea animalului. Niciodatã nu se începe fãrã însemnarea cu Sfânta Cruce în fruntea acestuia. Dupã ce picioarele au fost îndepãrtate, porcul se pune cu burta în jos si i se scot suncile. Urmeazã muschii, sira spinãrii, capul, pulpele din fatã si din spate, iar pe burtã rãmân doar mãruntaiele.
Porcul este folosit si ca „oracol”. Din bãtrâni se spune cã splina porcului este cel mai bun consultant în privinta duratei iernii. Dacã splina este groasã în capãt, e semn de iarnã grea, cu multã zãpadã, dar si de varã cu recoltã bogatã. Dacã însã splina este subtire, asta aratã cã va fi iarnã sãracã în omãt, geroasã, primãvara va veni mai repede, iar anul nu va fi foarte îmbelsugat. Dupã ce mãruntaiele sunt puse la sare, începe munca femeilor, care curãtã matele, pentru ca din ele sã facã cârnatul si celelalte preparate specifice din carnea de porc.
Sfântul care l-a purtat în inimã pe Hristos
Astãzi îl prãznuim pe Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. În toate formulele de adresare din introducerile celor sapte scrisori ale sale, el se numeste „Teoforul”: „cel care a fost purtat de Dumnezeu” sau „cel care Îl poartã pe Dumnezeu”. Primul sens face referire la o întâmplare din copilãria lui Ignatie; posibil sã fi fost copilul luat în brate de Iisus si dat ca pildã de smerenie ucenicilor Sãi (Matei 18, 2-4). Cel de-al doilea sens, mai plauzibil, porneste chiar de la mãrturia lui Ignatie, care, în toate epistolele, scrie cã Îl poartã pe Hristos în inimã. Se presupune cã Sfântul Ignatie a fost hirotonit episcop al Antiohiei de Sf. Ap. Petru, succedându-i acestuia, sau cã a fost al treilea episcop, dupã Evodius. Cert este cã a suferit moarte martiricã la Roma, în jurul anului 110. Când împãratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Dupã ce împãratul a vãzut cã nu poate fi întors de la credinta în Hristos, l-a supus la chinuri, dar arãtându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis la Roma, pãzit de zece ostasi, ca sã fie dat la fiare în arenã. În drum spre Roma a întãrit Bisericile din cetãtile prin care trecea. Tuturor le mãrturisea cã se ruga sã fie mâncat de fiare, „ca sã ajung pâine curatã lui Dumnezeu”. Dupã ce leii i-au sfâsiat trupul, i-au rãmas numai oasele cele mari, pe care le-au luat crestinii si le-au dus în Antiohia. Despicându-i-se inima în mai multe pãrti, s-a descoperit cã fiecare bucatã purta scris, cu litere de aur, numele Mântuitorului. În tara noastrã, pãrticele din moastele Sfântului Ignatie Teoforul se aflã la Schitul Darvari din Capitalã, în Catedrala episcopalã din Galati, dar si la Mãnãstirea Tismana.
Si ce legãturã au toate astea cu tãiatul porcilor?
Niciuna. Obiceiurile românesti de Sfântul Ignat aseazã peste traditia crestinã numeroase elemente precrestine. În plin post al Crãciunului o sãrbãtoare legatã de tãiatul porcului si degustarea cãrnii nu are niciun suport în doctrina crestinã, dimpotrivã. Dar strãvechea lume ruralã româneascã avea propriile ritmuri. La începutul iernii se tãia porcul iar acest sacrificiu se fãcea dupã anumite ritualuri pãgâne care s-au transmis pânã azi. Asa se face cã însusi Sfântul Ignat a devenit personajul a numeroase legende în care apare mai degrabã ca un tãran sfãtos de la noi. Uneori frate cu Mos Crãciun, bate la usa unui bãtrân si îi cere sã taie porcul si sã dea mâncare copiilor. Alteori e el însusi un bãtrân care îsi doreste copii si se lasã ispitit de diavol. În fine, în unele legende Ignat e un fiu neîndemânatic care vrea sã taie porcul si scapã tãisul securii în teasta tatãlui sãu. Oricum, între Sfântul din traditia crestinã si cel din traditia româneascã nu existã nicio legãturã. E unul din numeroasele exemple de suprapunere a crestinismului peste vechi ritualuri pãgâne.
