Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe au fost considerate până zilele trecute, în mod unanim de reprezentanții clasei politice și mass-media, ca fiind exemplare în îndeplinirea obiectivelor naționale. Două instituții cu care ne mândream, catalogate drept avangarda integrării euro-atlantice. Relația societății românești cu serviciile secrete de informații a fost dintotdeauna extrem de strânsă, cel puțin la nivel simbolic
Citeam zilele astea memoriile lui Leon Panetta, fostul șef al CIA din perioada neutralizării lui Osama bin Laden.
Ajunsesem la pasajul în care Panetta povestește cum în 2011, după reușita misiunii SEAL Team Six din Pakistan, confirmarea DNA (amprenta genetică, nu instituția celebră în România) și comunicarea de către Barack Obama a acestui eveniment într-o conferință de presă, a plecat spre casă.
A fost nevoit să treacă printr-o mulțime care scanda în fața Casei Albe: USA-CIA, USA-CIA, USA-CIA, un moment în care s-a simțit foarte mândru pentru ceea ce a făcut. Avea și de ce. Dovedise că America poate conta, distrusese un simbol al terorismului, încheiase cu succes o operațiune riscantă fără să piardă un om.
Cred că momentul poate fi catalogat drept unic în istoria ultimilor 25 de ani a Americii, CIA nefiind o instituție foarte populară. Ca orice serviciu de informații cu activitate foarte discretă, ca să nu spun secretă, pentru că ar însemna să nu iau (deloc) în calcul controlul Congresului asupra serviciilor de intelligence.
