.jpg "a")
Carte scrisã de o bãtrânã de 83 de ani!
EMOTIONANT Numai o dragoste uriasã pentru carte, pentru cuvântul scris, sporitã de o sperantã cum rar existã, îi poate da unui om rãbdarea de a astepta ca visul sãu cel mai frumos de pe lume sã se împlineascã dupã 70 de ani de asteptare! O poate spune cel mai bine vasluianca în vârstã de 83 de ani, din Copãceana, comuna Fãlciu, Marghiolita Huzum. Cu pãrul argintit de anii si greutãtile prin care a trecut, bunica Marghiolita si-a vãzut de curând visul împlinit: a scris o carte si a publicat-o! Pentru unii, pare aproape imposibil de înteles cum o femeie de la tarã, cu sapte clase, si acelea neterminate, are ca sperantã de viatã sã publice o carte. Însã cei care o cunosc pe bunica Marghiolita, care stiu povestea ei si, mai ales, nãzuintele la care niciodatã nu a renuntat, au înteles demult cã au de la cine lua un bun exemplu. Sã scrii o carte la 80 de ani, sã o publici la 83 si, pentru cã scriitura a meritat, sã o lansezi chiar la Muzeul Tãranului Român din Bucuresti, învãtând la aceastã vârstã sã dai autografe, este chiar o performantã!
Putini sunt vasluienii care au aflat cã, de ceva timp, între ei, într-un sãtuc din comuna Fãlciu (Copãceana), pe lista scriitorilor locali, fie ei si debutanti, s-a mai adãugat un nume: Marghiolita Huzum! Cartea sa, numitã “O viatã de tãrancã”, a fost lansatã pe 8 mai 2014, chiar la Muzeul Tãranului Român, într-o atmosferã selectã, cu participãri notabile. Bunica Marghiolita, în rolul scriitoarei debutante, povesteste, zâmbind, cã minunatului public de la Muzeul Tãranului Român, i-a spus douã povestiri, una tristã si una veselã. Iar în jumãtatea de orã în care a vorbit, bunica Marghiolita a simtit cã, pentru moment, toate sperantele sale dn copilãrie, de a ajunge un om cu carte, un om mare, s-au împlinit. “Am dat autografe, o multime de autografe. Toate cãrtile s-au dat atunci. Am fost bucuroasã, fericitã. A fost foarte frumos”, spune bunica Marghiolita.
Drumul de la un vis la o carte!
În rãcoara casei sale cu cerdac din Copãceana, bunica Marghiolita reface, pentru oaspetii curiosi, drumul cãrtii sale. Din când în când, curãtã câte o firimiturã imaginarã de pe masa frumos aranjatã, priveste blajin spre musafiri si spune: “Vedeti dumneavoastrã, eu am învãtat foarte bine la scoalã. De nota 10 am fost. Iubeam scoala si îmi doream atât de mult sã învãt! Nu vã ascund cã mi-am dorit sã ajung un om mare, un om al cãrtilor. Îmi plãcea sã fiu profesoarã, dar poate dacã as fi continuat sã învãt, poate ajungeam mai mult decât atât. Dar s-a întâmplat ca, spre sfârsitul clasei a saptea, sã fie greu în tarã, sã vinã rusii… Era prin 1944. S-au oprit toate scolile, nimeni n-a mai învãtat. În toamnã, când s-a decis reluarea scolii, au spus cã, pentru a trece în anul urmãtor, trebuie sã dãm un examen, dar si sã aducem o adeverintã de la Primãrie. Numai cã, începând regimul greu, în care chiaburii – oamenii cu stare materialã, cum erau pãrintii mei – erau persecutați, adeverinta aceea nu am mai primit-o. Si nu am mai putut continua scoala. Au urmat ani foarte grei! Am plâns atât de mult, când am stiut cã voi rãmâne o tãrancã. Dar am continuat viata, asa cum a fost. Din acel moment, vã spun cu mâna pe suflet, mi-am dorit sã scriu o carte, sã spun tot ce cred despre ce se întâmpla. De atunci, am sperat sã scriu aceastã carte. Niciodatã nu m-a pãrãsit acest gând, acest vis, desi, recunosc, au fost multe momente în care n-am mai crezut cã e cu putintã”, a spus, privind cald cãtre oaspeti, bunica Marghiolita. Si asa au trecut anii, multi ani, 70 la numãr, iar bunica Marghiolita aduna amintire dupã amintire, bucurie dupã bucurie si necazuri, câte au fost. Dupã ce a împlinit 70 de ani, si speranta de a scrie acea carte cu memorii se diluase. “Nu mai speram, ce-i drept. Dupã 70 de ani, nu mai visam la asta. Numai cã, acum 3 ani, m-am dus cu copii mei, cu nepotii, la Mãnãstirea Arges, unde l-am întâlnit pe pãrintele Calinic. M-a ascultat, m-a înteles si mi-a spus: <<Te duci acasã si te apuci sã scrii cartea>>! Si asa am fãcut! O iarnã întreagã am scris, pe genunchi, 100 de file de caiet studentesc. Apoi alte 3 caiete. Si am dat totul nepotului meu, Ghitã, de la Arges, acum 3 ani. Iar anul acesta, cam prin primãvarã, am tinut în mâini cartea tipãritã. Coperta mi-a plãcut mult. Titlul era ceea ce eram eu, o tãrancã. Si am trãit fericirea visului împlinit”, povesteste, cu ochii scânteind de emotie, bunica Marghiolita.
Sentimente înnãbusite de nedreptatea unor timpuri grele!
În paginile cãrtii “O viatã de tãrancã”, Marghiolita Huzum si-a pus toate amintirile. Sau aproape toate. A vorbit despre copilãrie, despre bunici, pãrinti, despre suferintele si nedreptãtile rãzboiului, dar si ale regimului comunist, dar si despre sufletul sãu. Sensibilitãti ascunse, trãiri si sentimentele înnãbusite de nedreptatea unor timpuri grele – toate se regãsesc în paginile acestei cãrti. Sigur, scriitura rãmâne una simplã, dar poate cã tocmai asta o face deosebitã în substanta sa, prin cuvintele proprii si bine alese, după cum a spus si scriitorul Costin Nicolescu, cel care i-a semnat prefata cãrtii. Cu modestie, pe prima paginã a fiecãrui exemplar, bunica Marghiolita a scris, cu sinceritate, acelasi mesaj, pentru toti cititorii sãu: “Cu stimã si respect: Vã dãruiesc putine amintiri din viata mea. Huzum Marghiolita”.
